Sufletul ca un câmp de luptă sau ce caut eu în moartea mea

Posted: Februarie 2, 2013 in In contra locurilor comune

heaven-hell

Până pe la 20 de ani, eram sigură că sunt atee și că nu e nimic anormal în asta. Singurul meu contact mai serios cu biserica se reducea la împărtășania rituală de Paști, când, gătiți nevoie mare și agățați de mâna mamelor personale, toți copiii din cartier se aliniau la o coadă interminabilă ca să primească o gură de vin de la un preot morocănos, supărat că nu știm să recităm pe de rost Tatăl Nostru. Nici nu-mi plăcea (detestam încă de pe atunci gustul vinului), dar nici nu-mi displăcea (iubeam încă de pe atunci hăinuțele noi). În restul timpului, îl compătimeam sincer pe tata, singurul dintre cunoscuții mei care apucase la școală, mai întâi religia obligatorie, apoi marxismul obligatoriu. N-aveam niciun motiv să nu-l cred când îmi mărturisea că ambele experiențe au fost la fel de traumatice. Unii dintre cunoscuții mei se îngropau la modul „clasic”, adică cu parastas, colivă și cântări pe nas. Alții – destui – erau incinerați fără ca asta să producă cine știe ce rumoare printre cei care îi însoțeau pe ultimul drum. La urma urmei, fiecare era stăpân pe propria eternitate. Tot tata, într-un acces de teologie ad-hoc, mi-a zis odată că, dacă Dumnezeu există, el n-are în mod cert nevoie de popi ca să se manifeste în viața (și în moartea) oamenilor.
Pot situa destul de exact momentul când sufletul meu a ieșit din copilăria atee și a nimerit direct în mijlocul luptelor pentru cucerirea lui întru eternitate. S-a întâmplat la începutul anilor ’90, în primii ani de facultate. Prietena mea cea mai bună suferise o criză mistică, drept pentru care umbla doar îmbrobodită, stătea mai mult pe la biserică decât pe la cursuri și visa să se călugărească. Își făcuse niște cunoștințe ascoriste, la fel de îmbrobodite ca și ea, care însă, în marea lor majoritate, nu voiau să se călugărească, ci să pună mâna pe vreun student de la Teologie. Din mimetism – și, îmi place să cred, din acea fidelitate a prieteniei pe care nu o au decât oamenii foarte tineri – am încercat să mă țin după ea. Nu eram chiar cea mai bună discipolă, dar mă străduiam cu toată convingerea. Mă simțeam profund vinovată pentru că îmi venea adeseori să râd de ceea ce descopeream. Ca atare, făceam eforturi disperate să-mi depășesc handicapul, ba chiar dezvoltasem un fel de voluptate a penitenței. Nu mi-a picat cu tronc niciun băiat de la Teologie, iar asta cred că a cântărit fatal în ratarea primei și ultimei mele curse spre mântuirea cu patalama. Totul a luat sfârșit, în mod tragicomic, odată cu unicul acatist pe care l-am dat la cea mai faimoasă icoană a Sfântului Mina, în mare vogă pe atunci în București. Auzisem că Sfântul Mina ar fi trebuit să le împlinească rugile femeilor care doreau să se mărite. Subiectul nu mă preocupa în acel moment. Aveam însă o mare dilemă: mi se părea că e cam indecent să îi ceri lui Dumnezeu lucruri mărunte, dar și că e indecent să îți scrii dorințele cele mai intime pe o bucățică de hârtie ca să îți fie citite cu glas cântat de către un necunoscut, în fața unei gloate de necunoscuți. În fine, m-am tot frământat eu ce sa îi cer lui Dumnezeu și, pentru că în perioada aceea eu și prietena mea încercam din răsputeri să învățăm ebraica, dar nu găseam niciun curs ca lumea pe la facultățile bucureștene, am scris caligrafic pe hârtiuță: „Doamne, ajută-mă să învăț ebraica împreună cu G.!” În biserica din centrul vechi era lume puhoi, mai ales marțea, zi de acatiste. Eu o secondam eroic pe G., dar nu chiar în primele rânduri, unde ea și ascoristele aveau locuri rezervate, ci undeva mai spre ieșire. După slujbă (varianta lungă), a început șirul acatistelor cântate pe nas, poliloghia roabelor lui Dumnezeu care își doreau numai de bine, lor și părții masculine din lumea întreagă. Așteptam momentul când va ajunge și la mine, cu oarecari temeri că aș fi putut fi cenzurată. Dar nu, preotul era un om integru se pare, nu accepta să sară niciun acatist, nici măcar pe cele nepotrivite. N-am să-i uit niciodată figura copleșită de ridicol când s-a auzit pe sine cântând pe nas: „ajut-o pe roaba Ta, Alinaaa, pentru ca să învețe ebraicaaa împreună cu G.” Și nici liniștea de hulubariu consternat care s-a așternut peste enoriașele (încă) celibatare. Am zbughit-o afară, nu pentru că mă copleșise rușinea, ci pentru că mă umflase un râs homeric, sănătos și impetinent.
După acest incident, am decis să-mi tranșez problemele existențiale în mod rațional: nu sunt sigură că Dumnezeu există, dar voi continua să mă port ca și când el există și vrea de la mine să tind spre a fi mai bună. Pentru asta, nu-mi trebuie mântuire instituționalizată. Mult mai târziu mi-am dat seama că, pe când năzuința mea spre o astfel de mântuire se frângea fără glorie, lupta instituționalizată pentru suflete abia începuse. Cred că primul șoc de după ratarea crizei mistice l-am avut când cu polemica în jurul prezenței icoanelor în școli. Adică buclasem bucla de la marximul obligatoriu din nou la religia obligatorie? Adică oricine amintește despre o posibilă – și dezirabilă – cale de mijloc devine fără drept de apel un suflet stigmatizat? Al doilea șoc, cu mult mai mare decât primul, a fost cel al chetei pentru Catedrala Neamului, legată indestructibil în mintea mea păcătoasă cu povestea unui preot de țară care se lupta de unul singur, mizând exclusiv pe mila lui Dumnezeu, ca să întrețină un orfelinat. Dreptul acelor copii la o viață decentă n-a părut să primeze aici, pe pământ, asupra dreptului la vanitate deșartă al înaltei autorități bisericești, sau asupra dreptului la voturi al politicienilor populiști, sau asupra dreptului la tembelizare al comunității de suflete rătăcitoare care nu trebuie în niciun caz scăpate din mâna călăuzelor spre rai. În fine, al treilea șoc l-am suferit de curând, legat de chestiunea incinerării. Nu l-am simpatizat pe Sergiu Nicolaescu, dar i-am fost recunoscătoare că și-a refuzat o funeraliadă cu iz de parastas național, pe tipicul celei oferite urbi et orbi la moartea lui Adrian Păunescu. Iarăși am picat mesa cu inapetența mea pentru teologie, căci nu mi-am pus nicio clipă problema că lipsa slujbei de înmormântare ar putea realmente să dăuneze unui suflet deja eliberat de micimile lumești. Acum câteva zile, însă, o amică mi-a povestit că mama ei stă să moară și că își dorește să fie incinerată. Amica și fiica ei – două doamne nu foarte credincioase, dar nici atee, adică încă mântuibile în regim instituționalizat – au dorit să-i facă măcar o slujbă de maslu, acea rugăciune care se citește la căpătâiul bolnavilor spre însănătoșire. Căci, se spune, creștinul nu are dreptul să-și piardă speranța până în ultimul moment. N-ai să vezi! Se pare că, mai nou, BOR refuză orice fel de asistență religioasă pe timpul vieții persoanelor care decid ca, după moarte, să fie incinerate. Abia-abia, într-un târziu, cele două au găsit un preot mai marginal care a acceptat să citească pe furiș – și contra cost – o rugăciune la căpătâiul muribundei. La plecare, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ a ținut să le atragă atenția că, dacă îi îndeplinesc bătrânei ultima dorință, vor fi și ele excluse din cercul sufletelor mântuibile, pierzându-și astfel, iremediabil, dreptul la asistență religioasă și, implicit, la un loc în rai.
Mărturisesc că am trăit indignată pe ortodoxie vreo două zile, până când mi-a fost dat să aflu întâmplător că, undeva în Statele Unite, există o sectă a mormonilor care adună acte de stare civilă ale morților mai vechi și mai noi ca să îi boteze post-mortem în religia respectivă. Deodată, m-am relaxat. Am înțeles că sufletul omului e un perpetuu câmp de luptă, în moarte ca și în timpul vieții și că, din această dilemă, omul muritor nu poate ieși. Nici măcar nu merită să încerce, e pur și simplu dinainte condamnat. Am mai înțeles că sunt, tot fără putință de scăpare, fiica tatălui meu, pentru că cred – în răspărul necredinței mele – în posibilitatea existenței unui Dumnezeu cu totul altfel decât ni-l imaginăm noi. Un Dumnezeu care nu are nevoie de popi, catedrale și fum de tămâie – ba, nici măcar de botez ante ori postmortem – ca să se manifeste în viața (și în moartea) noastră. Și am mai înțeles că singura armă de apărare pe care acest Dumnezeu i-a dat-o sufletului meu, în lupta contra zădărniciei belicoase, e râsul. Un râs homeric, sănătos și impenitent. Un râs cât o declarație a dreptului de a fi eu însămi, așa cum, dacă există, chiar Dumnezeu trebuie să mă fi lăsat.

Anunțuri
Comentarii
  1. ciprian.nacu@brd.ro spune:

    Un Craciun cu pace si lumina, tuturor!

  2. Horia spune:

    E usor sa facem praf BOR. Au un pedigree de sfinti cam agresivi si in secolul XXI fac multe tampenii. Ne ducem la alte religii, ne mantuim singuri: se incadreaza bine in modelul de izolare si consum in care traim. Mai exista totusi si preoti cu har, iar o viata religioasa echilibrata e undeva dincolo de negarea importantei comunitatii religioase si dincolo de urmarirea rigida a unei linii imaginare spre rai prin biserica. Si nu vedem mantuirea prin biserica, pentru ca nu o ajutam sa devina mai buna, nu o curatam. Ar trebui sa facem asta din toata inima: ascultand slujba sau injurand popii sau expunandu-ne indoielile, etc, nu conteaza, dar incercand sincer sa facem din Biserica un adevarat loc spre Cel de Sus. Fara oameni vii, sceptici sau revoltati, oameni de viata, se umple Casa Domnului de scursurile care raman pe-acolo, despre care ne miram ca nu sunt modele convingatoare.

  3. Să vezi ce conştiincioşi sunt cititorii shinto de acatiste!
    La japonezi, cam de prim luna a 5-a de graviditate e bine să mergi la templu să îţi facă sfeştanie în numele unei divinităţi-lup. Primeşti contra banilor, un brîu de stambă şi o coreografie cu alungătoarea aia de muşte.
    Locuiam aproape de un templu shinto. Într-o plimbare, intrarăm. A completat nevastă-mea formularul de acatist, ne-am aşezat pe băncuţă şi aşteptam să ne vină rîndul. Nu mică mi-a fost surpriza cînd oficiantul a rostit ceva de felul: „apăr-o pe Misa, sectorul Minami, cartierul Kin’ya, cvartalul 9 cu 4…etc etc.” Nu carecumva divinitatea să facă vreo confuzie.
    Altfel, nevastă-mea se declară budistă de rit jodoshinshu.

    Apropo de Sf. Mina, cu mulţi ani în urmă, naşa mea de la Săcele avea o găină. Care i-a dispărut. La scurt timp, însă, orătania a reapărul. Naşa dădu fuguţa la altarul casnic să se roage la Sf. Mina. Nepotsu’ de 13 ani, din prag, medită scurt şi vocal: -Hm! Mina şi găina. Rimează.
    A bufnit-o rîsul de s-a ales praful de tentativa de recunoştinţă.

    • Da, misto asta, cu Mina si gaina. Am si eu o cunostinta care, cand rataceste cate un obiect casnic, intoarce o cana cu fundul in sus si se roaga la Sfântul Mina. Cica are efect, dar n-aș putea să-ți garantez, căci minunile au refuzat să se producă în prezența mea. Probabil, din cauză că nu sunt demnă 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s