Giulești III. Tata și rusul

Posted: Martie 4, 2014 in Proiectul Giulești, Viata la Bucuresti
Etichete:,
Moș Gerilă în Giulești

Moș Gerilă în Giulești

 

 

Foto: Antonio Cioarek

 

 

 

 

Asta e o poveste pe care nu prea știu cum s-o spun.

Cum își povestesc fetele tații? Mai ales că al meu nici nu era unul standard.

Îmi amintesc, spre pildă, cum m-am intersectat cu un șobolan pe scara blocului – era după apocalipsa Giuleștiului – și l-am trimis să-l omoare,

l-a ucis

apoi s-a întors să ne povestească, nu lupta, ci cum arăta șobolanul strivit,

iar eu m-am simțit ca o idioată.

Cred că de la el mi se trage cel mai mare defect al meu: nu pot iubi un bărbat până nu-l văd că plânge măcar puțin, măcar așa, la beție.

 

La vremea când Giuleștiul era ocupat de ruși, tata era un mucos cu părul roșu și probleme de onoare:

Ducea lupte de stradă cu invadatorul care ducea lupte de stradă cu surorile lui,

Rușii luptau cu kalașnicovul, tata cu praștia,

Dar asta nu conta pentru niciuna dintre părți.

Când avea chef să se laude, tata încă mai povestea ce țintaș bun învățase atunci să fie, cum le zbura el cascheta rusnacilor cu praștia agățată de brăcinari și ce pățise țintașul când greșise odată ținta.

 

Rusnacul nu avusese, pesemne, noroc la spirt în ziua aceea, căci alerga al naibii de sprinten,

Tata avea avantajul terenului, îl știa ca-n palmă.

L-a fugărit până la locul în care se află acuma piața, gândea s-o taie pe Popovăț și să se piardă în Dâmbovița,

Își auzea ghetele duduind prin curțile cu dalii,

peste beciuri de lemn, peste gâfâielile tupilate ale femeilor din Giulești,

Ghetele scâlciate ale tatei, bocancii găuriți ai rusnacului zuruiau în troacele spoitorilor,

În urmă, spoitorii huleau a moarte invadatorul pe limba lor,

dar nicio poartă nu-l înghițea pe tata, nicio uliță nu se căsca să-l ascundă.

 

 

Și fugi, și fugi, și simți pe sub coaste încolăcirea de brațe blonzii, și simți cum pământul ți se îndepărtează de sub picioare, de parcă în sfârșit ai fi avion și în sfârșit ai fi reușit să decolezi, așa cum te rugaseși în versuri mai adineaori,

îți spui singur în gând sfârșitul poveștii, închizi ochii strâns și

 

Tot Donul, și toată Volga, și tot Niprul, și toată stepa calmucă îl pupau pe tata

cu toate buzele deodată,

Pe ochii închiși, pe fruntea asudată de spaimă și fugă, pe părul lui roșu și chiar pe nasul mucios,

Nimeni nu mai hulea pe nicio limbă, era o liniște cum nu mai fusese de aproape cinci ani,

Plânsul copilului și râsul bețivului se sărutau în mijlocul uliței,

ca un kalașnicov cu o praștie.

 

La urmă, rusnacul se duse în treaba lui, iar spoitorii îl duseră acasă pe tata,

la beciul de lemn în care surorile boceau îmbrățișate gândind la ce îi vor spune bunicii când vine de la Regie.

Nimic nu i-au zis, fiindcă nu știau ce,

 cine pricepe războiul în timp ce-l trăiește?

Doar tata-eroul credea că în ziua aceea a înțeles cum e cu târâișul omului prin istorie

 

                                     Sau, cel puțin, asa se lăuda mai târziu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s