Archive for the ‘Arhive şi arhivişti’ Category

Ca să poţi contempla un oraş în toată misterioasa lui ambiguitate, n-ai decât vreo două şanse: fie să-l priveşti cu ochiul virgin al noului venit, fie să ţi-l povestească cineva. Cei mai mulţi bucureşteni de vârsta mea s-au născut într-un oraş în care încă mai existau grădinile cu dalii şi ferestrele cu perdele croşetate, glodul mahalalei interbelice şi muzicile ţigăneşti tradiționale, mirosul de oţet al murăturilor de toamnă, nunţile cu bairam în plină stradă. Au crescut însă într-un oraş de betoane, s-au jucat prin gropile fundaţiilor de blocuri etern neterminate, au şterpelit castane şi muşeţel din curţile abandonate ale unor case în curs de demolare, fără să se sinchisească prea mult de poveştile de viaţă din spatele zidurilor ştirbe. Cei mai mulţi eram convinşi – şi poate încă mai suntem – că acesta e mersul inexorabil al progresului urban. Cei mai mulţi nici nu ne mai putem imagina viaţa fără goana matinală spre staţia de metrou, fără blocajele în trafic, fără asfaltul etern găurit al şoselelor depășite de situație, fără sclipiciul de prost gust al reclamelor pe pereţii blocurilor de prin centru sau de prin noile mahalale. Cei mai mulţi nu prea iubim – sau nu recunoaştem că iubim – acest oraş murdar şi eteroclit. Visăm la capitalele europene cu care el nu are încă nicio şansă să se compare, urcăm în fiecare zi câte un număr zdravăn de etaje, înjurăm liftul cînd se strică, înjurăm administratorul sau pe băbuţa de la parter, oameni care petrec prea mult timp la fereastră şi aparent singurele fiinţe contemplative pe care le cunoaştem. E purgatoriul nostru cotidian, în formă de cutie de chibrituri, un univers ce pare să nu mai aibă demult nimic misterios. Din când în când, mai ales în serile de vară, ne scufundăm în hărmălaia de bon ton a localurilor din Centrul Vechi, căutând ceva, nu prea ştim ce.

Împreună cu colegii de la Arhivele Bucureştiului (pentru puţinii cunoscători, cele de pe Calea Văcăreşti) am experimentat însă şi o altă realitate. Una în care câteva zeci de pasionaţi – cei mai mulţi de o anumită vârstă, dar şi destui tineri, chiar foarte tineri – vin zi de zi la sala noastră de studiu pentru a cerceta, înţelege, iar mai apoi repovesti saga Bucureştiului, aşa cum ochii noştri au uitat să îl vadă.

Ideea acestui ciclu de conferinţe s-a născut din dorinţa noastră de a-i ajuta şi de a ne ajuta. Pentru ei, cei care ştiu şi vor să povestească, ar putea fi un loc în care poveştile lor să-şi poată găsi ascultătorii. Pentru noi, cei ale căror priviri citadine şi-au pierdut de mult virginitatea, ar putea fi o cale de a ne regăsi în Bucureştiul parţial uitat, parţial scufundat în amintirile copilăriei noastre: oraşul misterios, romantic, cosmopolit, uneori tandru, alteori foarte crud, colcăind de „romanţuri” căldicele, de pasiuni devastatoare, cu aerul greu deopotrivă de la parfumul de roze şi de la oţetul pentru murături, oraşul dispărut peste care pasul nostru de locatari la bloc trece necruţător fără să-i bănuiască existenţa fantomatică.

Ar putea fi…

În încercarea de a-l face să fie, am găsit un complice avizat în proprietarul unuia dintre locurile mitice – ba chiar mitíce 🙂 – ale memoriei bucureștene: Caru’ cu Bere. Unde s-ar putea împărtăși mai bine poveștile Bucureștilor decât în locul care le-a văzut, pe nu puține dintre ele, născându-se, evoluând (ca orice istorie care se respectă) în spirala amețitoare a vieții citadine, apoi căzând în uitare doar pentru a fi înlocuite de altele și de altele, și de altele…

În cea mai recentă carte a sa, invitatul de onoare al acestei prime conferințe din ceea ce sperăm să devină un ciclu lunar, profesorul Andrei Pippidi, scria despre București că ar avea „o frumusețe sfâșietoare, ca a oamenilor pe care i-ai iubit când nu mai au decât puține zile de trăit”. Dacă într-adevăr așa stau lucrurile, atunci cu atât mai mult Bucureștiul are nevoie de exercițiul nostru de memorie.

P.S.: It really happened and everybody seemed to enjoy it. See you next time!

Pentru că din când în când îţi oferă momente ca acesta:

Acum ceva vreme am cunoscut la audienţă un respectabil textilist pensionar care venise să ne întrebe când îi terminăm şi lui certificatul de vechime de la Relontex. Nu venise cu mâna goală, ci cu o poezea stângace, scrisă tremurat cu pixul pe o foaie liniată, în care deplângea empatic – şi cu rimă! – viaţa grea a arhivistului cocoşat de muncă, înfrăţit cu textilistul pensionar sătul de sărăcie. O să râdeţi, dar m-a emoţionat constatarea că nu trăim – aşa cum prea adesea ni se sugerează clişeic – într-o societate de cetăţeni insensibili unul la problemele celuilalt, atavic duşmănoşi unii cu alţii şi iremediabil prinşi în logica primitivă a lui „noi contra ei”.

Acum vreo juma’ de oră, pe când examinam în plină claustrare creatoare avantajele carantinei de rubeolă, am primit un sms de la colegi. Cică nici nu ştiu ce pierd fiindcă m-am îmbolnăvit, am ratat ocazia de a-i semna certificatul venerabilului poet. Aşadar, e gata. Aşadar, vom putea face o mică surpriză plăcută unui om cumsecade, în săptămâna Paştelui.

Uite, de-asta nu mă pot supăra niciodată pe de-a-ntregul pe viaţa de arhivist.

Paşte fericit tuturor!

 

Pentru că urmează o noapte lungă, propun să începem cu o cafea

 
Noaptea de vineri spre sâmbătă va fi una specială, pentru că e „Noaptea muzeelor”. Adică, cu puţin ajutor de la buletinul meteo, ne vom putea plimba toată noaptea de la un muzeu la altul, vizita, participa la diversele concursuri şi spectacole, comenta cu prietenii şi, de ce nu?, admira oraşul în care trăim în ipostaze în care nu-l prea vedem de obicei.
 
Arhivele Naţionale participă deja de trei ani, din iniţiativa colegilor noştri de la Biroul Documentare, Publicaţii şi Activităţi Ştiinţifice, la circuitul cultural al Nopţii Muzeelor. O experienţă interesantă şi plăcută, care  merită în mod cert tot efortul organizatoric. Anul acesta, parcă mai mult decât până acum, colegul Şerban Marin şi echipa lui n-au făcut economie de idei îndrăzneţe.  Ce a rezultat, puteţi vedea în expoziţia Reţete culinare şi meniuri. O încercare de istorie gastronomică, o expoziţie care va fi vernisată chiar mâine, 13 mai, la ora 14.00, la sediul Arhivelor Naţionale din Bucureşti, Bd. Regina Elisabeta, nr. 49.  Constanţa Ghiţulescu, cercetătoare la Institutul „Nicolae Iorga”, romancieră şi fină cunoscătoare a moravurilor de altădată, va fi acolo pentru a vă introduce în atmosferă.
 
 

 

Expoziţia va rămâne deschisă pentru Noaptea Muzeelor, de mâine, de la ora 19.00 până sâmbătă spre dimineaţă, la ora 3.00.

 

Pentru că sunt nişte colegi buni – şi pentru că şi eu mă străduiesc să fiu o colegă bună  🙂 – Şerban, Radu, Elenele, Monica, Flori & Comp. m-au lăsat să-mi bag nasul în avanpremieră prin delicatesele de altă dată, atât de apetisant fotografiate de Puiu Mitrea. Iar eu comit indiscreţia de a vă deschide şi Domniilor Voastre apetitul:

Vă tentează o cină populară, cu vinuri, fripturi şi brânzeturi?

 

Sau poate vă plac "patricienii"?

Pour les connaisseurs, un dineu de casă mare

 

La desert, neapărat bomboane de la Capşa

 

...Dar să nu credeţi că tot ce e colorat se şi mănâncă

 
 
 

La război, mănânci ca la război chiar dacă eşti regină

 

...Iar când eşti muritor de rând, trebuie să munceşti pentru a mânca

Aşa că, pe drum spre casă, nu uitaţi să cumpăraţi o pâine caldă, reţeta bunicii
 
Pofta vine văzând, nu-i aşa? Şi încă n-aţi văzut restul…
Vă mai spun doar că la festinul arhivistic intrarea este liberă, fără discriminare pe criterii de siluetă 😉

 

 

 

Probabil că există, în fiecare profesie, un moment-cheie al trecerii din lumea sigură şi confortabilă a cărţilor în spaţiul incert şi multiform al realităţii. Pentru mine şi generaţia mea de angajaţi ai Arhivelor Naţionale, cred că acest moment s-a produs prin 1998-99 când, în urma adoptării Legii 9/1998, porţile instituţiei au început să fie luate cu asalt de refugiaţii din Cadrilater şi urmaşii lor. (Fac o paranteză pentru că mi-am amintit uimirea pe care i-am provocat-o fără să vreau profesorului meu de economie politică de la Sciences-po, Gérard Wild, atunci când ne-a întrebat care dintre noi, studenţii est-europeni, a fost implicat direct în „tranziţia democratică”. I-am răspuns fără să ezit că eu am fost, iar el, care ştia că lucrez la Arhive, m-a întrebat neîncrezător cum se poate. Atunci i-am explicat impactul legilor de restituire asupra instituţiei la care lucram şi responsabilităţile cu care s-a văzut, în acest fel, înzestrată. A înţeles mecanismul, i-a plăcut şi chiar l-a preluat în argumentaţia lui ulterioară. Păcat că percepţia naţională asupra Arhivelor româneşti, ca instituţie fără de care democraţia nu se poate – sau se poate, dar va funcţiona prost, dacă Arhivele nu sunt bine plasate în ierarhia instituţiilor publice şi bine dotate material – rămâne în continuare anemică, oricât s-ar strădui „insiderii” direct implicaţi să facă valuri în jurul acestei stări de fapt. Închid paranteza.) Cum vă spuneam, anii 1998-99 au fost pentru mine şi pentru alţii ca mine momentul în care istoria „mare” a coborât din cărţi şi a căpătat chipurile istoriei „mici”. Fiecare dintre cei care, în cincisprezece ani ca arhivist, a rezolvat mii de cereri, s-a îmbogăţit complementar cu sute de poveşti de viaţă. Dintr-o atare postură, dacă ai avut forţa de spirit să vezi pe deasupra inerentei sâcâieli birocratice, ai toate şansele să te transformi într-un filosof – e drept, cam amar – al istoriei. Şi mărturisesc că îmi place această simbolistică ad-hoc, pentru că demontează prejudecăţi supărătoare. Ei bine, nu, arhivele nu sunt nici pe departe „cimitire de hârtii”, ci locul în care istoria „mare” se întâlneşte cu istoria „mică”, iar lumea care a fost e readusă la viaţă şi chestionată în beneficiul oamenilor de acum. Aşa cum nici arhivistul nu e „lingător de dosare”, ci raisonneur – chiar şi fără voie – al trecutului în prezent.

Tot ce v-am povestit eu mai sus, în manieră melancolic-filosoficească, veţi regăsi sobru, dar pertinent ilustrat  în volumul de documente editat de colegii mei de la Arhivele din Constanţa, Virgil Coman şi Nicoleta Grigore, Schimbul de populaţie româno-bulgar. Implicaţiile asupra românilor evacuaţi. Documente (1940 – 1948). Volumul adună, în primul rând, principalele documente oficiale care, în maniera seacă şi impersonală a „istoriei mari”, au răsturnat destinele unor familii întregi, pe multe generaţii. El reuneşte însă, în egală măsură, şi unele documente ale administraţiilor locale implicate în ducerea la îndeplinire a „schimbului de populaţie”, documente prin intermediul cărora dramele individuale din registrul „istoriei mici” devin lizibile pentru oamenii timpului nostru.

Cititorii volumului editat de Arhivele din Constanţa vor avea, astfel, sub ochii lor faţa şi reversul unuia dintre evenimentele traumatizante ale istoriei noastre recente, ba chiar se vor putea situa, cu beneficiul aferent al perspectivei integratoare, în punctul de întâlnire al memoriei cu istoria, al poveştilor de viaţă personale cu logica îngheţată a istoriei oficiale. O posibilitate sau, mai bine zis, o multitudine de posibilităţi de a înţelege istoria României, pe cât de ameţitoare, pe atât de fascinantă. Şi o lectură care chiar merită să nu o ocoliţi.

Update: Ca recomandare suplimentară, o carte a unei arhiviste din Franţa, care relatează tocmai experienţa arhivistului în punctul de întâlnire între „istoria mare” şi „istoria mică”: Caroline Piketty, Je cherche les traces de ma mère : Chroniques des archives. Atunci când vom avea o carte similară născută din experienţa unui arhivist român, sunt sigură că analogiile vor vorbi de la sine. Deocamdată, arhiviştii români sunt mai degrabă sfioşi în a-şi decanta experienţele personale în cărţi despre oamenii pe care i-au întâlnit în cariera lor, dar sunt optimistă că va veni şi acest moment.

Ray Cesar, Blessed

În cei cincisprezece ani pe care i-am petrecut lucrând într-o arhivă românească, credeam că le-am văzut pe toate. Am trăit în Orwell, am trăit în Kafka, am visat la Saramago, dar cel mai adesea m-am trezit din visare cu Caragiale în chip de unic tratament contra depresiei. Recunosc însă că, până în prezent, încă nu trăisem în Buñuel. Ei bine, se pare că am ratat premiera şi că fericiţii beneficiari vor fi…arhiviştii maghiari.
Bouche à oreille de pe blogurile arhivistice: cică guvernul de la Budapesta ar fi pe cale să treacă o lege ale cărei prevederi vor permite ca documente din perioada comunistă să poată fi retrase de la Arhivele Naţionale de către persoanele particulare despre care respectivele documente „fac vorbire”. Şi că aceste persoane vor fi libere să facă ce vor cu respectivele documente: să le înrămeze şi să le pună în vitrină, printre bibelouri, să-şi şantajeze cu ele administratorul de bloc, să le vândă în piaţa de haine vechi sau – ia să vedem, ghiciţi??…… – să le distrugă. Justificarea oferită este aceea că un stat „nu are obligaţia de a prezerva documentele imorale ale unui regim imoral”.
Ideea de a crea un precedent atât de distructiv a înfierbântat nervii comunităţilor profesionale vizate – istoricii şi arhiviştii – iar o petiţie internaţională are deja vreo 450 de semnături pe internet. Am semnat şi eu, din solidaritate cu colegii maghiari, de teama „infestării” (la urma urmei, de Budapesta nu ne desparte decât o noapte cu trenul, iar molima poate veni tiptil pe Dunăre), dar mai ales pentru că nu m-am putut abţine să nu particip, fie şi într-un rol mai mult decât secundar, la întorsătura spectaculară pe care ar putea-o lua istoria omenirii.
N-am înţeles exact dacă dreptul de a retrage documente din Arhivele Naţionale ar urma, în viziunea guvernului Orban, să le fie acordat numai victimelor „regimului imoral” sau şi celor care au fost braţul lui lung, mai mult sau mai puţin înarmat. Aşa cum n-am înţeles nici logica pentru care iniţiativa se opreşte doar la regimul „imoral” comunist; la urma urmei, la fel de bine s-ar putea extinde şi asupra altor tipuri de regimuri „imorale”, din alte epoci istorice. Toate posibilităţile par să rămână deschise. 
Imaginaţi-vă – sau măcar încercaţi – ce impact formidabil ar putea avea o asemenea decizie asupra societăţii umane într-un viitor de, să zicem, cincizeci de ani de aplicare consecventă. Şi, de ce nu?, extinsă în cercuri concentrice, urmând riguros logica legiuitorului. Imaginaţi-vă cum ar fi ca, la uşa CNSAS, spre exemplu (că tot îl pomeneam într-un post anterior) să se facă mâine dimineaţă o coadă de foşti torţionari veniţi să ridice dovezile infamiei lor. Imaginaţi-vă energica societate a „miliţienilor spirituali” reprofilaţi în sectă de căutători prin tomberoanele din faţa viloaielor de securişti. Imaginaţi-vă, în context, avântul de neoprit al fabricilor de maşini de tocat hârtia – avânt care, bănuiesc, va fi dat de exemplu pozitiv de cum se poate depăşi criza economică. Asta în următorii patru-cinci ani. În următorii zece vom avea de eliminat din arhive documentele care spun că Matias Corvin sau Ştefan cel Mare sau Pepin cel Scurt sau cine mai vreţi dumneavoastră erau cam beţivani şi cam afemeiaţi, că au purtat războaie „imorale” şi au cam ucis femei şi copii (aici, în România, prevăd un rol important pentru BOR, care va avea grijă să nu mai rămână în arhive decât actele prin care voievozii „imorali”, canonizaţi între timp, au întemeiat biserici). În următorii cincisprezece ani, închipuiţi-vă că se poate extinde aplicabilitatea legii de la arhivele istorice, la cele curente. Mai precis, că la arhivele tribunalelor ar fi veşnic o coadă de avocaţi veniţi să ridice „documentele imorale” incriminatoare pentru clienţii lor, că prin arhivele ministerelor şi instituţiilor publice s-ar forma echipe de „supraveghetori ai moralei” care ar curăţa cu cerbicie toate urmele matrapazlâcurilor funcţionarilor.  Ar putea urma epurarea cărţilor şi colecţiilor de jurnale din perioada în care legea încă nu se aplica, pentru ca „imoralitatea” să nu ne inunde spaţiul public pe căi insidioase, apoi epurarea internetului, cu aceeaşi justificare „morală”. Într-o fază imediat următoare acelaşi principiu s-ar putea extinde şi la artefactele din muzee, ba chiar la gropile comune, din care morţii ar fi restituiţi familiilor, să se spele pe cap cu ei, iar cei care nu mai pot fi identificaţi sau care nu mai au urmaşi în viaţă….. mă rog, aici încă n-am găsit o soluţie, las la latitudinea legiuitorului. În sfârşit, într-o fază finală, estimez că, probabil, în cam cincizeci de ani (dar nu mai mult), s-ar putea trece şi la „sanitarizarea” existenţelor private. Tribunale speciale vor fi înfiinţate pentru judecarea criminalilor, hoţilor, etc., care au lăsat urme la locul faptei, nu pentru că au ucis, furat, etc., ci pentru că au avut „imoralitatea” să lase urme, copiii din flori îşi vor putea denunţa mamele pentru că le-au mărturisit în mod „imoral”, pe patul morţii, cine e tatăl, femeile le vor putea denunţa (în sfârşit!) pe amantele soţilor lor care au fost suficient de nesimţite ca să se dea cu un parfum prea persistent, nepoţii noştri vor fi obligaţi să epureze corespondenţa bunicilor, jurnalele intime, fotografiile nud pe plaja de la Vama Veche, poeziile de adolescenţă în care „imoralii” de noi ne mărturiseam gândurile concupiscente.
Fireşte, într-un asemenea moment emoţionant de revoluţie istorică, ce presupun eu e doar un scenariu din milioanele posibile. Puteţi să vă imaginaţi, fiecare dintre voi, orice altă evoluţie doriţi, în oricare altă lume alternativă. Posibilităţile literare oferite de brava iniţiativă politichio-arhivistică sunt nesfârşite. De-aia închei sugerând o „contrapetiţie” a pasionaţilor de SF care să îi propună pe Victor Orban şi ai lui la Premiul Nobel pentru literatură. Şi care, complementar, va naşte o nouă „dispută istorică” româno-maghiară (la istorii noi, dispute noi) în care urmaşii lui Orban le vor face sâc urmaşilor lui Boc amintindu-le cum au ratat Nobelul şi la faza asta.

„Frontul istoric” dansează din nou pe vechiul tango al bătăliei cu instituţiile de arhivă. De data asta, în colimator este CNSAS, petiţionat „by the book” de Miliţia Spirituală . Blajinului Dragoş Petrescu şi simpaticilor lui colegi li se reproşează, în rezumat, că ar „obstrucţiona” accesul cercetătorilor la arhivele Securităţii practicând intervale de timp prea mari între depunerea cererilor de acreditare şi aprobarea lor, servicii ineficiente la sala de studiu, „nerespectarea termenului legal de fotocopiere a documentelor solicitate” şi preţurile cam piperate (cel puţin pentru buzunarul unui istoric) ale fotocopiilor de pe documente.

De aici, lung prilej de vorbe şi de ipoteze despre „torţionarii memoriei”, „bugetofagi” şi vai mama lor de neocomunişti, etc, etc.

Am răsuflat uşurată când am văzut că instituţia la care cu onoare activez este dată de exemplu pozitiv, dar m-am distrat când am constatat că, cel puţin unul dintre semnatari e petiţionar în ambele părţi, tot cu motive de ineficienţă a serviciilor. Am dedus că între timp şi-a mai revizuit concepţiile, în sensul că şi-o fi făcut o oarecare ordine în priorităţile de petiţionare. 

În lumina acestei constatări pline de învăţăminte, ocultând completamente şi conştient substratul politic al problemei (care, vorba unei prietene vechi, nu mă priveşte decât atunci când mă calcă pe nervi), îmi permit să le prezint şi eu vajnicilor „miliţieni spirituali” un pachet de teme de reflecţie. Vasăzică:

– Care este legătura între absenţa unei legislaţii coerente, transparente, asumată de puterea legislativă şi accesul liber la arhive?

– Care este legătura între un buget mizerabilist şi calitatea serviciilor unei instituţii publice?

– Care este legătura între cantitatea mare de dosare gestionate, numărul mic de personal, încărcarea acestui personal cu sarcini suplimentare şi amabilitatea cu care acelaşi personal îi tratează pe clienţii instituţiei?

– Cunoaşteţi, măcar aproximativ, costurile implicate de gestionarea unui depozit de arhivă?

– Cunoaşteţi, măcar aproximativ, care sunt condiţiile de muncă în depozitele de arhivă din România şi care sunt bolile profesionale la care se expun angajaţii lor? Daca nu, aveţi cumva printre contactele dumneavoastră profesionale (istorici) persoane care au cunoştinţă?

– Cunoaşteţi, măcar aproximativ, care sunt costurile de digitalizare a unei arhive de mari dimensiuni?

– Dacă mâine aţi deveni şefi supremi peste o arhivă, ce credeţi că aţi putea face în absenţa unor răspunsuri satisfăcătoare la întrebările de mai sus?

Ştiu, e plicticos să vorbeşti despre chestii „materiale” atunci când oamenii au impresia că plutesc pe fulgii uşori ai marilor idei. Şi ştiu, nimeni nu crede până nu i se întâmplă sieşi. Mă tem însă că, în lipsa unui efort de imaginaţie al „societăţii civile” – măcar a celei direct interesate, cum sunt istoricii şi jurnaliştii –  în sprijinul arhivelor şi al celor care lucrează în ele, lucrurile vor arăta mereu aşa cum arată acum, aceleaşi ape se vor bate continuu în aceeaşi piuă şi, mai ales, aceiaşi vajnici vizionari de idei vor continua să confunde efectul cu cauza.

E greu să lucrezi într-o arhivă din România şi să susţii – fără să minţi şi fără să te minţi – că lucrurile merg minunat. Dar faptul de a te vedea periodic pus la stâlpul infamiei ca inamic public numărul 1, chit că tu te rupi zilnic în paişpe ca să faci din merde bici şi să şi pleznească, nu e chiar înălţător. Pentru că am simţit de multe ori acelaşi lucru pe pielea mea, pentru că m-am amărât şi am încercat să explic, dar de cele mai multe ori a fost zadarnic, nu pot să privesc conflictul dintre CNSAS-işti şi Miliţia Spirituală fără să mă simt solidară cu împricinaţii CNSAS-işti.

Nu voi spune că „Miliţia” se agită chiar de pomană. Zic doar că se agită cel puţin în direcţia greşită pentru că, o dată în plus, confundă efectul cu cauza.

Ca Stan Păţitul ce sunt, îndrăznesc să le propun stimaţilor Miliţieni să-şi fructifice energiile lor remarcabile într-o campanie „Liber la arhive”, cu două cuvinte mari de ordine: a) legislaţie coerentă a accesului la informaţie (inclusiv de arhivă); b) infrastructură adecvată unor servicii de calitate. Atât şi nimic mai mult ar trebui făcut pentru ca protestele cum este cel de mai sus să nu mai aibă obiect.

 PS: La final, ca navigator împătimit ce mă aflu pe site-ul CNSAS, îmi permit să le satisfac eu – cu dedicaţie specială pentru colegii medievişti, modernişti şi chiar arheologi, semnatari ai protestului – o parte din doleanţa de la punctul 5, cu informaţii luate chiar de pe respectivul site:
http://www.cnsas.ro/cadrele_securitatii.html

Cred că trebuie să încep acest post cu o mea culpa. Nu neapărat dintr-o prejudecată, ci mai degrabă din cauza multiplelor experienţe nu tocmai plăcute, urmăresc cu mare scepticism revistele de istorie care apar „în provincie”. Multe dintre ele chiar aşa şi sunt, de provincie, reviste de slabă calitate academică, publicate întru gâdilarea vreunui baronet local ( „sponsorul” din bani publici) sau spre hrănirea vanităţilor deşarte ale unor intelectuali locali închipuiţi.

Dar – un mare „dar” pe care îl marchez de fiecare dată cu bucurie – uneori apar excepţii care te surprind plăcut. Şi dacă surprizele îţi sunt făcute chiar de colegii tăi, atunci ai tot dreptul să fii entuziasmat.

În consecinţă, vă recomand cu toată căldura Revista Arhivei Maramureşene, anuarul de specialitate al Arhivelor judeţene Maramureş, susţinut de Asociaţia Arhiviştilor „David Prodan”. Revista apare din 2008 şi a ajuns deja la al treilea număr prin strădania unui grup de arhivişti români şi maghiari ale căror eforturi pentru găsirea resurselor materiale sunt, presupun, deloc mici. Aceasta pentru că, prin forţa lucrurilor, o revistă „de arhive” e, la noi ca şi aiurea, o publicaţie de nişă, cu public restrâns şi specializat, unul din acele acte de cultură în care se investeşte prea puţin sau deloc. Oricât s-ar strădui mâna de persoane direct interesate să spună că e păcat, lucrurile aşa stau şi probabil aşa vor sta multă vreme de acum încolo.

Pe de altă parte, pentru că există întotdeauna şi o parte plină a paharului, avantajul unei astfel de întreprinderi este acela că, atunci când îi explorezi aventura ai şansa să descoperi oameni pasionaţi, altruişti şi entuziaşti. Şi naivi probabil, dar dacă n-ar fi aşa pesemne nu s-ar apuca de astfel de treburi. Într-un cuvânt, mie una îmi plac aventurile culturale cu profit zero pentru că, de regulă, prin intermediul lor întâlnesc oameni frumoşi.

Ce mi-a plăcut din prima la Revista Arhivei Maramureşene a fost asumarea profesionistă a multiculturalităţii spaţiului a cărui istorie doreşte să o facă cunoscută. După cum veţi putea constata pe site-ul revistei, articolele, scrise în română şi maghiară, reflectă evoluţiile tuturor comunităţilor etno-culturale din regiune, cu o probitate profesională de necontestat.

Mi-a mai plăcut, apoi, că sumarul nu se cantonează într-un singur domeniu de interes, o tematică predominantă sau o perioadă cronologică privilegiată. Astfel încât fiecare cititor se poate regăsi, cu preocupările sale, între coperţile revistei. Am urmărit, pe parcursul celor trei numere, articolele Andreei Dobeş, ale lui Robert Cristian Tökölyi, ale lui Marius Uglea, ale Adrianei Coroian despre Maramureşul din perioada comunistă, dar am citit cu plăcere şi articole despre ocupaţiile tradiţionale ale maramureşenilor în secolul XVII, despre epidemiile de ciumă şi holeră, despre industria sării din regiune.

În fine, cea mai importantă calitate a acestei reviste – complementară cu marele păcat al majorităţii, despre care aminteam mai sus – este aceea că nu face compromisuri cu seriozitatea ştiinţifică. Articolele au rigoare academică, au aparat critic serios, iar colegiul de redacţie pare să-şi facă treaba cu exigenţă în privinţa selecţiei autorilor.

Pentru că merită, fără îndoială, o reverenţă colegială, îi menţionez pe toţi „împricinaţii” redactori, în ordinea în care apar pe pagina de gardă:

Redactor-şef Klara Guşeth

Secretar de redacţie Marius Uglea

Diana Mureşan

Amalia Mojolic

Robert Tökölyi

Zsolt Varga

Vasile Rogozsan

Ana-Maria Voicu

Iuliu Victor Grec

Le ţin pumnii, iar domniei tale, cetitoriule, îţi promit că voi reveni curând cu veşti de la Arhivele din Constanţa, de unde colegul Virgil Coman tocmai mi-a trimis o noutate editorială apetisantă.

Am, pe acest blog, în persoana domnului Emil Perhinschi, un cititor care mă întreabă constant când începe digitalizarea arhivelor româneşti. Îi mulţumesc pentru lectură şi pentru interesul – atât de sporadic, din păcate, în societatea românească – faţă de soarta documentelor din Arhivele Naţionale. Sper ca acest post să îi placă şi să îi poată răspunde la întrebare mai detaliat decât am facut-o pînă acum. Şi sper să fie interesant şi pentru alţii, chiar pentru cei care nu se numără printre vizitatorii constanţi ai Arhivelor.
Zilele acestea am avut ocazia să particip la conferinţa organizată la Viena de ICARUS având exact această temă, „Archives on the web-Experiences, Challenges, Visions”. A fost o experienţă cât se poate de instructivă pentru mine, nu doar pentru că m-a ajutat să îmi confrunt cunoştinţele şi nivelul profesional cu ale altora, ci, mai ales, pentru că mi-a permis să îmi înfrunt una dintre principalele temeri personale: cum poţi vorbi, ca arhivist absolvent de studii umaniste, despre informatizare şi alte „IT stuff” fără să fii mini-tehnicus de vocaţie şi totuşi să nu cazi în ridicolul diletantismului. Cred că e o temere pe care o au, undeva bine ascunsă în mintea lor, majoritatea colegilor din România. Prea puţini îndrăznesc însă să o vocalizeze, de teama de a nu părea „defazaţi”. Eu cred, însă, că e firesc şi necesar să vorbim deschis despre temerile noastre, pentru a le putea apoi înfrunta cu mai multe şanse de succes.
Cum se întâmplă de câte ori iau contact cu mediul profesional extra-românesc, demonul facil al comparaţiei a pus stăpânire pe mine şi de această dată. L-am lăsat să mă bântuie, spunându-mi că, la urma urmei, se poate scoate ceva util din asta. Şi, spre surprinderea în primul rând a mea, concluziile nu au mai fost, pentru prima oară după mulţi ani, doar pesimiste.
Ca să mă înţelegeţi, voi spune mai întâi că a fost pentru prima dată când am putut prezenta un proiect concret, ceva ce ştiu cu destulă certitudine că se va şi întâmpla în realitate. Am putut, în consecinţă, discuta pe lucruri punctuale, pune întrebări şi răspunde la întrebări pe chestii practice, nu doar pe experienţe livreşti, ori wishful thinking. A fost un schimb real de idei şi informaţii pe care sper să le transmit cât mai repede şi cât mai departe printre arhiviştii români.
În al doilea rând, m-am simţit, pentru prima dată, acceptată în comunitatea profesională internaţională, ca reprezentant al unei instituţii de arhivă credibilă şi respectată. Nu e deloc cel mai mic lucru, dat fiind că, până mai acum câţiva ani, era greu să faci faţă fără ipocrizie întrebărilor stânjenitoare al căror substrat era real şi de înţeles.
În sfârşit, poate cea mai importantă constatare pentru mine a fost că nu suntem chiar aşa departe de „lumea civilizată”. Micile proiecte de digitalizare, cu parteneri din mediul academic, sunt cele care par a fi cele mai prizate şi de succes, în materie de digitalizare a documentelor de arhivă. Aşadar, politica pe care au dus-o Arhivele româneşti în ultimii trei ani, cu rezultate deja vizibile, de tipul Fototecii on-line a comunismului românesc, a fost corectă şi, ca să zic aşa, în trend. Chiar dacă aveam un feeling, e bine să mai ai, din când în când, câte o confirmare. Am remarcat, de asemenea, şi la alţii temerile şi îndoielile care mă macină pe mine, având astfel confirmarea că nu sunt singura angoasată de pe lumea asta. Mi-a plăcut constatarea unui coleg german că, în materie de informatizare a arhivelor, nimeni nu poate spune cu certitudine ce ne aduce ziua de mâine. Tot ce poţi face este să porneşti în explorare cu conştiinţa că fiecare pas e o descoperire şi chiar o autodescoperire. Desigur, cu cât ceea ce îţi propui este mai ambiţios, cu atât desţelenirea va fi mai dificilă, dar poţi oricând să-ţi faci curaj uitându-te în curtea vecinului şi încercând să nu-i repeţi greşelile. Am putut, tot pentru prima dată, să vorbesc despre preocupările româneşti pentru adoptarea standardelor arhivistice internaţionale de tipul ISAD(G) fără să bat câmpii, pentru că şi aici avem un proiect concret, în curs de finalizare.
Cred că paşii mici pe care i-am făcut până acum la Arhivele din România în direcţia informatizării (pentru că de la acest ground zero pornim), dar şi digitalizării (mobilizând resurse extra-instituţionale din zona academică) au fost pe de-o parte reali, pe de altă parte concreţi şi făcuţi în direcţia corectă.
Nu o spun doar pentru încurajare/autoîncurajare şi nici ca un mod bizantin – pe care îl detest – de a ridica „osanale”. Sunt prima care se îngreţoşază la ideea asta şi, de altfel, în alte privinţe, sunt perfect conştientă de defectele noastre. Mi-aş dori, spre exemplu, să trăiesc într-o comunitate profesională a arhiviştilor români care să fie mai puţin divizată pe criterii ariviste, în care să nu mai primeze logica lui homo homini lupus, ci aceea a interesului comun. Mi-aş dori să fim mai toleranţi unii cu alţii şi mai preocupaţi de calitatea muncii noastre. Mi-aş dori ca unii dintre noi să fie mai puţin blazaţi şi jemenfichişti, iar alţii mai puţin justiţiari. Mi-aş dori să nu ne mai proclamăm chiorii profeţi şi să înţelegem că a fi chior în ţara orbilor e, cel mult, o mare responsabilitate, în niciun caz însă o virtute. Mi-aş dori să fim solidari, să acţionăm toţi pentru aceleaşi scopuri şi, dacă se poate, să nu abdicăm de la convingerea că nu prestăm o simplă activitate birocratică, ci să vrem să facem o muncă cu adevărat intelectuală. Cum vedeţi, mi-aş dori multe.
Cel puţin în această direcţie a „digitalizării arhivelor”, cred însă – deşi multora le va părea paradoxal – că suntem pe drumul cel bun: am început cu paşi mici, dar concreţi în termeni de rezultate, încet-încet s-au mai urnit şi mentalităţile, am întredeschis o uşă şi ne facem curaj să intrăm pe ea. Cum zicea mama lui Napoleon, pourvu que ça dure! Îl invit pe domnul Emil Perhinschi să participe la noul concurs pe care Arhivele Naţionale îl propun cercetătorilor, iar pe colegii arhivişti să mă dezbată, comenteze, critice, beştelească.
Pentru cei interesaţi, găsiţi mai jos şi prezentarea PowerPoint cu care mi-am însoţit intervenţia la conferinţă:
Learning from others’ experiences

Je vous ai apporté des bonbons
Parce que les fleurs c`est périssable
Puis les bonbons c`est tellement bon
Bien que les fleurs soient plus présentables
Surtout quand elles sont en boutons
Mais je vous ai apporté des bonbons

Nu ştiu câţi dintre arhiviştii mai tineri au avut ocazia să asculte această melodie a lui Jacques Brel, dar mie îmi vine s-o fredonez la fiecare festivitate arhivistică. La sfârşitul săptămânii trecute am participat la aniversarea a nu mai puţin de 90 de ani de arhivistică românească la Cluj. O invitaţie pe care m-am dus s-o onorez cu plăcere şi nostalgie, dat fiind că de Cluj şi de colegii clujeni de la Facultatea de Istorie mă leagă unele dintre cele mai frumoase amintiri ale studenţiei mele.
Pe o vreme dulce, incredibil de însorită, ne-am revăzut, am speechuit şi am depănat amintiri. Una peste alta, mi-a plăcut.
Numai că, „năvalnică” cum mă ştiţi, eu am speechuit cam aşa ( e drept, la sesiunea de comunicări, adică acolo unde nu mai eram decât noi între noi):

„Permiteţi-mi, înainte de a trece la „lucruri serioase” să mulţumesc organizatorilor pentru invitaţie şi să-i felicit pe colegii clujeni pentru efortul pe care l-au depus la organizarea acestei interesante manifestări. Ştiu că domnul director Ioan Drăgan m-a invitat aici pentru a vorbi despre „tradiţia celei mai mari arhive istorice din ţară”. N-am verificat dacă şi, strict cronologic, cea mai veche, în sensul de prima născută cu 5 minute mai devreme, dar acest aspect protocronist mă interesează prea puţin. Luând ca punct de reper al reflecţiei mele tema propusă de organizatori, am constatat însă că particularităţile „tradiţiei”, ca parte a culturii organizaţionale, sunt mult mai puţin interesante decât problemele generale – aparent teoretice, dar cu clare implicaţii practice – pe care le ridică reflecţia pe terenul tradiţiei şi modernizării Arhivelor româneşti în general.
Am constatat cu oarecare amuzament că titlul sesiunii propune o viziune foarte pozitivistă asupra istoriei instituţionale, întemeiată, din câte înţeleg, pe conceptul-cheie de „progres”. În legătură cu drumul de la tradiţie la modernitate, mă simt datoare să mă deconspir din start : eu nu cred în progres. Cred doar că o instituţie poate evolua pozitiv chiar dacă nu ajunge, pe o traiectorie obligatoriu rectilinie şi ascendentă, de la un punct x la un punct y. Altfel spus, suişurile şi coborâşurile „istoriei mari” pot duce la rezultate la fel de fructuoase în „istoria mică” a unei instituţii, în termeni de provocare la reformă şi de redefinire necesară a misiunii sale. Atunci când nu ne-o imaginăm rectilinie, istoria este pur şi simplu suma reprezentărilor subiective ale evoluţiei noastre în timp. Aceasta o face, cu siguranţă, mai pliabilă pe nevoile oamenilor şi, în consecinţă, face mai puţin implacabil verdictul faimos al lui Miron Costin, „nu vremile sunt sub om, ci bietul om sub vremi”. Iată de ce mesajul cuiva care nu crede în progres poate fi un mesaj optimist. Iar în vremurile pe care le traversăm, probabil singurul mesaj optimist pe care îl avem la îndemână.

Primul concept asupra căruia, cu îngăduinţa dumneavoastră, mi-aş dori să mă opresc este tocmai cel de „tradiţie”. Tradiţia este, cu siguranţă, importantă pentru percepţia de sine – şi implicit pentru evoluţia – unei instituţii, ori a unei profesii. Tradiţia este însă numai unul dintre elementele unei culturi organizaţionale. Pe celelalte le amintesc doar în treacăt: identitatea vizuală şi de comunicare asumată de o instituţie, tipul de management (strategia, scopurile, filosofia explicită a evoluţiei instituţionale); valorile, convingerile şi mentalităţile asumate de corpul profesional, miturile şi simbolurile împărtăşite, acestea din urmă considerate, foarte semnificativ, drept „presupoziţii fundamentale”. Integrată în acest tablou mai larg, tradiţia capătă o semnificaţie deja situată mai mult spre viitor decât spre trecut, mai mult spre construcţia instituţională decât spre conservatorismul orgolios, ori paseismul nostalgic. Dacă acesta este sensul tradiţiei despre care doreşte să vorbească prezenta sesiune de comunicări, atunci el merită într-adevăr interogat din perspectiva misiunii Arhivelor româneşti, locale şi naţionale.
Aş vrea însă să subliniez că o asemenea definiţie a tradiţiei implică, în primul rând, un inevitabil proces de selecţie. Ne conduce, adică, spre ceea ce sunt tentată să numesc „managementul memoriei instituţionale”. Acest proces a făcut, după opinia mea, prea puţin obiectul unei abordări strategice, în cazul Arhivelor Naţionale, cel puţin până în prezent. Cred că, pentru a ilustra confuzia care a prevalat multă vreme – şi pe care încă nu am depăşit-o în totalitate – este suficient să reamintesc „faimosul panou al directorilor” din holul sediului central de la Bucureşti, unde B.P. Haşdeu, Dimitrie Onciu, ba chiar şi blajinul Grigore Alexandrescu zâmbeau resemnaţi alături de bravi ofiţeri de securitate îmbrăcaţi civil. Pentru mine – şi vreau să sper că nu am fost singura – instalarea acelui panou a fost momentul declanşator al unei reflecţii asupra modului în care mult invocata tradiţie a Arhivelor Naţionale îşi operează selecţia de valori şi simboluri. Cine şi cum o face? Ce ar trebui să o motiveze? Cine are obligaţia de a stabili impactul acestei tradiţii asupra culturii organizaţionale şi de a prevedea efectele pe termen scurt, mediu şi lung asupra imaginii instituţiei în exterior şi asupra mentalităţilor corpului profesional? Sunt tot atâtea întrebări la care încă ne străduim să elaborăm răspunsuri coerente şi argumentate. Simpla eliminare a simbolului incriminat (şi incriminant) – panoul – a reprezentat începutul necesar, dar n-ar trebui să rămână actul final al reflecţiei comune. Sper doar ca tenacitatea celor care caută răspunsuri să fie la fel de mare ca şi gradul de persistenţă a mentalităţilor conservatoare referitoare la „tradiţie”, înţeleasă ca raportare festivistă şi mecanică la un trecut rectiliniu, lipsit de nuanţe.
Din modul în care este invocată tradiţia instituţională a Arhivelor – iar evenimentul de astăzi nu face nici el excepţie – se poate desprinde totuşi o constantă: evoluţia Arhivelor Naţionale şi, prin urmare, semnificaţiile instituţionale ale acesteia, urmează fidel liniile generale ale evoluţiei statului modern românesc şi, implicit, ale „istoriei mari” a României. Nu este, poate, neapărat, un element de originalitate: multe alte instituţii publice au, inevitabil, evoluţii analoage. Semnificaţia însă – în cazul Arhivelor şi în contextul percepţiei publice actuale a instituţiei, ca aflându-se cvasi-exclusiv în registrul minor – mi se pare demnă de exploatat într-o strategie de „management al memoriei instituţionale”. Mi se pare mult mai productiv ca, în loc să asumăm în mod nediferenţiat, o istorie recentă populată cu momente pozitive, datorate indivizilor, dar şi cu pete întunecate, datorate altor indivizi, din care suntem departe de a fi tras toate concluziile şi învăţămintele profesionale, să transformăm în „fir roşu” al discursului nostru despre tradiţia instituţiei această realitate pe cât de simplă pe atât de penetrantă: Arhivele fac parte dintre cele câteva instituţii care formează scheletul unui stat; Arhivele apar odată cu statul, nu pot dispărea decât punând în pericol existenţa statului, iar disfuncţionalităţile în funcţionarea Arhivelor fragilizează inevitabil capacitatea statului de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de cetăţenii săi. Această idee am auzit-o exprimată, în 2006, la Bucureşti, de directoarea Arhivelor Naţionale ale Franţei. Mărturisesc că, iniţial, mi-a părut uşor bombastică. Reflectând însă asupra ei, asupra implicaţiilor ei şi asupra politicilor pe care însuşirea unei astfel de concluzii ar trebui să le genereze, am sfârşit prin a-mi schimba radical opinia. În acest moment, sunt convinsă că aceasta ar trebui să fie ideea-forţă de la care să plece orice strategie managerială a Arhivelor româneşti.

În fine, ajung şi la cea de-a doua parte a temei propuse de colegii clujeni: „provocările mileniului III”. Am şi aici o observaţie prealabilă, de ordin general. Civilizaţia umană, prin natura ei, pare făcută să trăiască din provocări: înainte de aceea a mileniului III a existat o provocare a secolului XX, o provocare a modernităţii istorice şi chiar o provocare a anului 1000. Exceptând-o, poate, pe aceasta din urmă, civilizaţia arhivistică, inclusiv cea românească, le-a prins pe toate şi a reuşit, de fiecare dată, să-şi repornească motoarele pe baze noi. Sper, aşadar, că nici provocarea mileniului III nu va fi o provocare ratată.
Ce poate să însemne, în fond, la nivel strict arhivistic, provocarea mileniului III? Mărturisesc că, din lipsă de evoluţii concrete la nivel naţional, altfel decât în domeniul verbiajului de circumstanţă, cunoaşterea mea în această direcţie este mai degrabă livrescă. Am citit destul despre schimbarea de paradigmă arhivistică odată cu era suveranităţii documentului electronic, despre implicaţiile revoluţiei informaţionale asupra profesiei de arhivist, ba chiar despre portretul ideal al „arhivistului Jedi” (apud Erik Ketelaar), acel stăpân absolut al memoriei umanităţii, căruia nu îi scapă nimic şi care deţine răspunsul la toate întrebările. Personal – poate e o manie – am identificat şi aici prezenţa unui „fir roşu”. De fapt, toate aceste reflecţii, mai savante sau mai pragmatice, se structurează în jurul uneia şi aceleiaşi preocupări: cum să faci să supravieţuiască şi să evolueze în acord cu timpurile profesia de arhivist? Mai direct spus, cum se poate prezerva relevanţa socială a acestei profesii într-o lume în care ideea de monopol informaţional, de informaţie ca atribut de putere este din ce în ce mai greu de realizat, iar pe alocuri, din ce în ce mai desuetă. Răspunsurile sunt diverse, dar, din nou, toate converg spre o soluţie generală: transformarea arhivistului din rezervatar al memoriei în vehicul al memoriei, adică din actor pasiv al puterii informaţionale exercitată de sus în jos, în protagonist activ al reţelei informaţionale globale.
Cum se poate realiza acest ideal profesional în cazul arhiviştilor români? Cred că răspunsul e pe cât de complicat, pe atât de incomod pentru noi toţi şi ţine de necesitatea modificării radicale a aceleiaşi culturi organizaţionale pe care am invocat-o mai sus. Atunci când vom avea curajul să introducem necesarele nuanţe în istoria noastră recentă şi nu doar recentă, va trebui să admitem că facem parte dintr-o cultură organizaţională ce ţine preponderent de simbolul gardianului şi aproape deloc de acela al intermediarului informaţiei. Va trebui să recunoaştem că, cel puţin unii dintre noi, s-au complăcut ceva vreme în această paradigmă deja desuetă. Personal, am tot mai acut sentimentul că mai mult din comoditate decât din convingere. Gardianul nu are prea multe motive de a se menţine activ: el îşi poate citi liniştit ziarul în faţa uşii pe care o păzeşte, stabilind cel mult o dulce complicitate cu obiectul gardienajului său. Dimpotrivă, intermediarul este obligat să fie tot timpul prezent, în alertă şi în mişcare, să sesizeze din mers problemele, să le găsească soluţii, să desfăşoare eforturi de persuasiune pe cât mai multe „fronturi” sociale. Probabil că, fie că ne place sau nu, arhivistul mileniului III nu va fi nici Jedi, nici expert IT până în vârful unghiilor. Ci, mai degrabă, păstrând proporţiile comparaţiei, un modest vânzător ambulant de produse Avon, veşnic în căutare de clienţi şi de strategii de marketing.
Dincolo de metaforă, trebuie să admitem această realitate necosmetizată: cultura gardienajului este o cultură a pasivităţii profesionale. De aceea, în viziunea mea cel puţin, principala „provocare a mileniului III” pentru arhivistul român are un sens invers aceleia despre care Engels ne-a învăţat că a avut un rol crucial în evoluţia istoriei umanităţii: noi trebuie să învăţăm, să avem curajul să experimentăm, trecerea de la sedentarism la nomadism. Nomadismul informaţional, virtual şi în reţea, fireşte.

Vă mulţumesc pentru atenţie şi, mai ales, pentru criticile şi completările pe care vă provoc să le aduceţi modestei mele reflecţii asupra asumării tradiţiei Arhivelor, ca provocare a mileniului III!”

Voila! Cum la sesiune n-am prea avut ecouri, eu le aştept în continuare, inclusiv pe acest blog.

P.S.: La dus spre Cluj, era cât pe-aci să mă rătăcesc în peisaj, în compania unui domn teribil de şarmant. Un autocar Dacos, întârziat oportun la Alba-Iulia, mi-a dat însă planul peste cap. Story of my life, cum ar zice berbantul din dotare.

Această poză cu copii frumoşi, isteţi şi puşi pe şotii o găsiţi pe site-ul instituţiei la care cu onoare activez şi eu cum pot, cum mă lasă vremurile şi, din ce în ce mai des, oamenii. Doamna din imagine e colega mea, Elena, iar undeva, alături, era şi Radu (un domn prea impozant ca să intre în imaginea asta mică, din păcate). Cel mai impozant dintre toţi e Şerban Marin, pe care nici nu m-am obosit să-l mai includ în poză, căci statura lui nu dă drept de apel. Ei se ocupă în fiecare an, de Ziua Porţilor Deschise, cu condusul prichindeilor prin labirinturile Arhivei. Şi, am constatat, sunt teribil de buni la treaba asta. Probabil e o scuză pentru ei ca să redevină copii cu autorizaţie, chiar în timpul programului.
Prichindeii încă nu au citit „Toate numele” şi nici de Jose Saramago nu cred că au apucat să audă. Dar, când îl vor descoperi pe Saramago, vor fi cu siguranţă mai pregătiţi de întâlnire dacă, în prealabil, au trecut în vizită pe la Arhive. Eu mă uit la ei cu nostalgie şi invidie. Îmi place curcubeul hainelor lor, pe care îl opun, cu ochii minţi, monotoniei inestetice a uniformelor din copilăria mea comunistă. Îmi place că sunt dezinhibaţi şi pun întrebări incomode, în vreme ce eu ma gândesc cu oarece tristeţe la cum conspectam noi din „plenare” neînţelegând nimic, intuind deja că nu era mare lucru de înţeles. Îmi place zgomotul de paşi şi voci libere pe coridoarele unei instituţii care a văzut prea multă morgă, prea multă îndoctrinare şi prea multă închistare în locurile comune ale birocraţiei de toate regimurile. Îmi place, într-un cuvânt, parfumul de zambile pe care îl aduc cu ei printre mucegaiurile cotidianului arhivistic.
Cred că acest sfârşit de săptămână va fi foarte plăcut la Arhive. Vom putea măsura, în ochii puştimii, distanţa pe care am străbătut-o de la noi la ei, vom putea să uităm de criza economică, bălăcăreala cotidiană şi alte asemenea. Ba chiar vom putea să ne gândim la viitor ca la ceva promiţător. Un interludiu mai mult decât necesar, pentru care le mulţumim în avans micilor vizitatori.
Venez nombreux, les gamins! Şi nu uitaţi să râdeţi tare, să vorbiţi mult şi să alergaţi în toate direcţiile pe coridoare. Noi chiar avem nevoie de asta.