Archive for the ‘Bazaconii’ Category

Bildungsroman

Posted: iulie 16, 2012 in Bazaconii

Pentru că a înregistrat ceva opinii favorabile în Rețeaua Literară, îmi transcriu și aici ultima găselniță auctorială, scrisă și  – iaca! – împărtășită cu mândrie (aproape) patriotică. Orice asemănare cu eventuala multitudine a personajelor din realitate e, desigur, aleatorie și complet accidentală 🙂

Mesia se născuse într-un sat din Moldova,

N-a fost despicare de ape, nici cutremur în munți,

A fost doar geamătul resemnat al unei țărănci sub nucul din spatele casei,

Mesia s-a întrupat din geamătul ăsta așa cum alții se întrupară din spumele mării

Sau din vorbele duhului ,

Și crescu Mesia, dar numai pe dinăuntru,

Ca miezul în nucă,

Alintat de coajă,

Scârbit de lemnul ei,

Și nicio rătăcire nu-i fu străină,

Spre exemplu, rătăcirea caprelor la păscut

–        Asta se întâmpla mai ales în faptul serii –

Mesia citea ce citea, visa puțin la cum o să crape coaja de nucă în care aproape că devenise bărbat,

Apoi somnul îl păcălea încă o dată și încă o dată,

Ca o femeie perfidă.

Așa ajunse Mesia să urască femeile.

Țăranca de mumă-sa renunțase de mult să-l mai bată,

Dădea de dușcă un gât de rachiu

Și gemea resemnată.

Mesia însuși nu practica resemnarea,

Își urma turma pe ulițe, neștiutor că în satele din Moldova toate ulițele duc la o discotecă.

Într-o seară, pe când behăia ca un țap (dar din alte motive), Mesia întâlni ielele la poarta discotecii,

Ielele sclipeau din toate încheieturile

Și îl strigau: “Mesia, vino să dănțuiești cu noi!”

Mesia scuipă spre iele a doamne ferește și se miră că descântecul are efect când ele se rispiră.

Rămase în drum să mediteze la puterile sufletului curat.

Mai târziu, în poarta discotecii apărură niște barbați,

îl înșfăcară pe Mesia de după ceafă și îi făcură ce fac toți bărbații când vor să impresioneze ielele.

Așa ajunse Mesia să urască bărbații care iubesc femeile.

Copiii satului nu erau nici mai buni, nici mai răi decât alții,

Ei nu știau că Mesia nu e de-al lor și-l tăvăleau toată ziua prin praful uliței,

Iar câinii satului – care iubeau copiii – fugeau întotdeauna în direcția copiilor,

Adică după Mesia.

Așa ajunse Mesia să urască copiii și câinii care iubesc copiii.

Încet-încet a înțeles că toată viața va rămâne doar un păstor de capre,

De aceea, când era întrebat ce vrea să fie când va fi mare,

Răspundea simplu: profet,

I se spunea că nu există școală pentru profeți, iar el răspundea tot simplu:

“Ulița satului e cea mai bună școală pentru profeți”

Și bătea ulițele cu pas măsurat, profetic.

Când coaja de nucă crăpă în sfârșit, pârâind ca o coadă de bici pe spinare,

Mesia simți un fior între coaste,

Știu că era vremea lui.

Acum, nu era o vreme chiar catifelată, nu aburea în ceașca istoriei cu reflexe aromitoare,  dar de aburit, tot aburea câte ceva.

Mesia descoperi că lumea era plină de femei,

Și de barbați care iubeau femeile,

Și de copii,

Și de câini care iubeau copiii,

Adică de tot ce ura el mai mult pe lumea aceasta.

Hotărî să se lase purtat de spiritul vremii, adică să-i aburească.

La scara istoriei, o viață e mai nimic.

Mesia era acum profet cu acte în regulă, fondase chiar un sindicat al profeților,

Atâta doar că profeții sunt niște ființe neliniștite,

Se mai caftesc între ei,

Se mai ponegresc,

Se mai demască,

Căci lumea e o coajă de nucă prea strâmtă pentru armatele aburinde ale profeților.

Mesia își făcea meseria fără fasoane.

Avea școala uliței.

Profețea și lovea,

Era mereu în calea pumnului aburitor,

Aburul îl ferea de pumnul împins cu ură frățească,

Virtutea văicărelii nu o confunda cu virtutea, dar știa să le folosească pe amândouă,

Pe prima chiar mai bine decât pe cealaltă.

Când se întâmplă era deja aproape de pensie.

Un pumn dăruit cu ură frățească, o clipă de neatenție,

Adevărații profeți se recunosc între ei.

Mesia simți cum aburul istoriei tocmai se risipise într-o ploaie de stele verzi,

Pricepu că pumnul acela ura femeile chiar mai mult decât el, ura copiii așa cum el nu reușise niciodată să îi urască, ura bărbații, fie că iubeau femeile, fie că nu, iar câinii iubitori de copii nu mai erau de mult o miză.

Știu că lasă lumea pe mâini bune și că vremea lui a trecut.

Ulița satului mai e supărată și azi că singurul ei profet nu a primit nobelul pentru pace,

deși a fost propus de mai multe ori,

Odată chiar de un grup de bărbați care încă iubeau femeile,

la drept vorbind, cam fără speranță.

Imagine

Nu prea mai dormim bine de la o vreme

Ne ustură nopţile de visele nevisate,

Chipul unui copil mângâiat în somn,

Căţelul care ştia sigur că vom veni – tot în somn – acasă,

Bucuria lui că am venit într-un târziu,

Scaunul pe care ne aşteptau, dormitând matern,

O pătură şi o carte,

Zgomotul serilor prin fereastra deschisă,

Umerii noştri fragili,

uimiţi de savoarea fragilităţii,

cum se-alintau singuri în vântul de iunie,

Mica victorie a zborului fără aripi,

Marile spaime ale căderii în gol,

Speranţele şi ziua de după,

Blazarea şi voluptatea,

Vraja şi dezvrăjirea,

Tăcerea neştiutoare a dimineţii,

Câtă risipă de lume rămasă neterminată,

Căci nu prea mai dormim bine de la o vreme.

… says E.E. Cummings

Probabil nu sunt singura căreia i s-a tot insinuat (sau spus de-a dreptul), elevă fiind, că „românul s-a născut poet” şi că limba noastră (care, desigur, e o comoară) e cea mai potrivită pentru scris poezii dintre toate limbile de pe pământul ăsta.

Ei bine, am crezut, dar numai până am ajuns să pot citi poezie în engleză (nu, în franceză nu; franceza e orice, mai puţin o limbă în care se pot exprima sintetic sentimente). Mostra de mai jos sper să-i convingă şi pe eventualii sceptici. A se citi neapărat în gând 🙂

Spring is like a perhaps hand
(which comes carefully
out of Nowhere) arranging
a window, into which people look (while
people stare
arranging and changing placing
carefully there a strange
thing and a known thing here) and

changing everything carefully

spring is like a perhaps
Hand in a window
(carefully to
and fro moving New and
Old things,while
people stare carefully
moving a perhaps
fraction of flower here placing
an inch of air there) and

without breaking anything.

Şi traducerea lui Ion Caraion (altfel, reuşită):

PRIMĂVARA-I POATE CA O MÂNĂ
primăvara-i poate ca o mână
(grijulie care vine de nicăieri) aranjând
o fereastră, prin care lumea se uită (în timp ce
lumea se uită în gol
aranjând şi schimbând punând
cu grijă colo un lucru
străin şi ici unul cunoscut) şi
schimbând grijuliu totul 
primăvara-i poate ca o
mână-ntr-o fereastră
(de colo-colo grijulie mutând lucruri
noi şi vechi, în timp ce
lumea se uită-n gol grijuliu
mutând vreun crâmpei 
poate de floare ici punând
Am dreptate?

Un ciot de poveste

Posted: februarie 23, 2012 in Bazaconii

Dintotdeauna mi-au plăcut poveştile. Şi pentru că de mult nu mi le mai spune altcineva, pentru că iarna asta refuză să se termine, iar zăpezile de azi chiar nu mai seamănă cu cele de ieri, am început să mi le scriu singură.

Cine ştie, poate că în jurul acestui ciot de poveste voi construi cândva o carte întreagă. Sau poate doar un castel din cărţi de joc:

 

 

 

E o poveste pe care nu mi-am mai spus-o de mult,

De când mă legănam sub clar de lună

Ca o copilă găsită,

Iar ochii mei încă ştiau să ia forma

Umbrei înşelătoare.

Pe atunci duducile se purtau cu zulufi

Şi cu întrebări încuietoare

În fiecare zi îmi spuneam că preţul prostiei nu e niciodată prea mare,

Că-l voi plăti întotdeauna întreg

Chiar şi atunci când sufletul se izbeşte de pietrele funerare.

Rime facile,

Vorbe căzute de mult în dizgraţia meşterilor de vorbe.

Visasem că un fel de fluture creştea din umărul meu,

Mirosea a ceai de tei sau a aşteptare

– De la el am aflat că aşteptarea miroase întotdeauna a ceai de tei –

Ochi bulbucaţi de invidie se dizolvau în umbrele noastre

Pe când ne legănam sub clar de lună

Iar el povestea:

„A fost odată o fată ca tine,

Pedantă şi zbanghie,

Umbla pe sub lună cu buzunarele pline de întrebări,

Nu-i era frică de întuneric, şi nici de umbre,

Şi nici măcar de ironiile sublunare,

Duduca se temea doar de sine,

Credea că-şi văzuse chipul hidos oglindit în fântână,

De-atunci nu mai bea apă decât cu ochii închişi

Şi prigonea oglinzile ca o amazoană,

Se îmbăia zilnic în ceai de tei

În aşteptarea cavalerului orb despre care credea

Că o va ascunde de spaimele sale,

Căci nimeni nu poate trăi fără aşteptare

De-o vreme, la fereastră îi cânta un corb,

Era falnic şi mirosea frumos din aripi

– Nu chiar a tei, dar pe-aproape –

Duducăi începuse să-i placă.

Cu ochii striviţi în perdele brocate,

Credea că iubirea e sunet prelins pe pielea muiată  în ceai de tei

Şi, mai ales, că asta durează o viaţă întreagă.

Dar corbul cânta cu fiecare zi mai departe.

Aşa începu….

Cântecul lui se auzea tot mai greu şi mai sus,

Ea alerga cu ochii închişi din creangă în creangă,

Ceaiul de tei se scurgea în baia neoglindită

Un fum ca de piatră răcită,

Un cearcăn al vremii,

Rostogolire şi chiar o lacrimă,

Duduca ieşise din sine şi galopa lunatec

Spre locul în care, cu ochi de fecioară, se oglindise odată.

– În basme, rătăcirile nu sunt întâmplătoare

Şi chiar şi frica are un rost,

Vei vedea mai departe –

Fântâna era calda şi mirosea – cum altfel? – a tei,

Nu însă acela din băile fetelor,

Ci teiul strivit planturos în palma bătrânelor doamne,

– Pluteşte drept, i-a spus

(nu, nu era cinică deloc),

În moarte şi-n dragoste se intră fecioară,

Nu ştii ce vei fi, dar afli ce-ai fost,

Căci moartea e o poveste de dragoste cu susul în jos.

O mie de ani înainte să sece, fântâna mirosea a tei,

Un corb frumos se oglindea sub clar de lună

în marginea ei.”

Fluturele crescuse atât de mult pe umărul meu,

încât umărul însuşi devenise un fluture,

bine că nu durea

– Povestea asta o ştiai dinainte

– Şi tu la fel

– E prea lung drumul pe sub lună

– Povestea? Care poveste?