Archive for the ‘In contra locurilor comune’ Category

heaven-hell

Până pe la 20 de ani, eram sigură că sunt atee și că nu e nimic anormal în asta. Singurul meu contact mai serios cu biserica se reducea la împărtășania rituală de Paști, când, gătiți nevoie mare și agățați de mâna mamelor personale, toți copiii din cartier se aliniau la o coadă interminabilă ca să primească o gură de vin de la un preot morocănos, supărat că nu știm să recităm pe de rost Tatăl Nostru. Nici nu-mi plăcea (detestam încă de pe atunci gustul vinului), dar nici nu-mi displăcea (iubeam încă de pe atunci hăinuțele noi). În restul timpului, îl compătimeam sincer pe tata, singurul dintre cunoscuții mei care apucase la școală, mai întâi religia obligatorie, apoi marxismul obligatoriu. N-aveam niciun motiv să nu-l cred când îmi mărturisea că ambele experiențe au fost la fel de traumatice. Unii dintre cunoscuții mei se îngropau la modul „clasic”, adică cu parastas, colivă și cântări pe nas. Alții – destui – erau incinerați fără ca asta să producă cine știe ce rumoare printre cei care îi însoțeau pe ultimul drum. La urma urmei, fiecare era stăpân pe propria eternitate. Tot tata, într-un acces de teologie ad-hoc, mi-a zis odată că, dacă Dumnezeu există, el n-are în mod cert nevoie de popi ca să se manifeste în viața (și în moartea) oamenilor.
Pot situa destul de exact momentul când sufletul meu a ieșit din copilăria atee și a nimerit direct în mijlocul luptelor pentru cucerirea lui întru eternitate. S-a întâmplat la începutul anilor ’90, în primii ani de facultate. Prietena mea cea mai bună suferise o criză mistică, drept pentru care umbla doar îmbrobodită, stătea mai mult pe la biserică decât pe la cursuri și visa să se călugărească. Își făcuse niște cunoștințe ascoriste, la fel de îmbrobodite ca și ea, care însă, în marea lor majoritate, nu voiau să se călugărească, ci să pună mâna pe vreun student de la Teologie. Din mimetism – și, îmi place să cred, din acea fidelitate a prieteniei pe care nu o au decât oamenii foarte tineri – am încercat să mă țin după ea. Nu eram chiar cea mai bună discipolă, dar mă străduiam cu toată convingerea. Mă simțeam profund vinovată pentru că îmi venea adeseori să râd de ceea ce descopeream. Ca atare, făceam eforturi disperate să-mi depășesc handicapul, ba chiar dezvoltasem un fel de voluptate a penitenței. Nu mi-a picat cu tronc niciun băiat de la Teologie, iar asta cred că a cântărit fatal în ratarea primei și ultimei mele curse spre mântuirea cu patalama. Totul a luat sfârșit, în mod tragicomic, odată cu unicul acatist pe care l-am dat la cea mai faimoasă icoană a Sfântului Mina, în mare vogă pe atunci în București. Auzisem că Sfântul Mina ar fi trebuit să le împlinească rugile femeilor care doreau să se mărite. Subiectul nu mă preocupa în acel moment. Aveam însă o mare dilemă: mi se părea că e cam indecent să îi ceri lui Dumnezeu lucruri mărunte, dar și că e indecent să îți scrii dorințele cele mai intime pe o bucățică de hârtie ca să îți fie citite cu glas cântat de către un necunoscut, în fața unei gloate de necunoscuți. În fine, m-am tot frământat eu ce sa îi cer lui Dumnezeu și, pentru că în perioada aceea eu și prietena mea încercam din răsputeri să învățăm ebraica, dar nu găseam niciun curs ca lumea pe la facultățile bucureștene, am scris caligrafic pe hârtiuță: „Doamne, ajută-mă să învăț ebraica împreună cu G.!” În biserica din centrul vechi era lume puhoi, mai ales marțea, zi de acatiste. Eu o secondam eroic pe G., dar nu chiar în primele rânduri, unde ea și ascoristele aveau locuri rezervate, ci undeva mai spre ieșire. După slujbă (varianta lungă), a început șirul acatistelor cântate pe nas, poliloghia roabelor lui Dumnezeu care își doreau numai de bine, lor și părții masculine din lumea întreagă. Așteptam momentul când va ajunge și la mine, cu oarecari temeri că aș fi putut fi cenzurată. Dar nu, preotul era un om integru se pare, nu accepta să sară niciun acatist, nici măcar pe cele nepotrivite. N-am să-i uit niciodată figura copleșită de ridicol când s-a auzit pe sine cântând pe nas: „ajut-o pe roaba Ta, Alinaaa, pentru ca să învețe ebraicaaa împreună cu G.” Și nici liniștea de hulubariu consternat care s-a așternut peste enoriașele (încă) celibatare. Am zbughit-o afară, nu pentru că mă copleșise rușinea, ci pentru că mă umflase un râs homeric, sănătos și impetinent.
După acest incident, am decis să-mi tranșez problemele existențiale în mod rațional: nu sunt sigură că Dumnezeu există, dar voi continua să mă port ca și când el există și vrea de la mine să tind spre a fi mai bună. Pentru asta, nu-mi trebuie mântuire instituționalizată. Mult mai târziu mi-am dat seama că, pe când năzuința mea spre o astfel de mântuire se frângea fără glorie, lupta instituționalizată pentru suflete abia începuse. Cred că primul șoc de după ratarea crizei mistice l-am avut când cu polemica în jurul prezenței icoanelor în școli. Adică buclasem bucla de la marximul obligatoriu din nou la religia obligatorie? Adică oricine amintește despre o posibilă – și dezirabilă – cale de mijloc devine fără drept de apel un suflet stigmatizat? Al doilea șoc, cu mult mai mare decât primul, a fost cel al chetei pentru Catedrala Neamului, legată indestructibil în mintea mea păcătoasă cu povestea unui preot de țară care se lupta de unul singur, mizând exclusiv pe mila lui Dumnezeu, ca să întrețină un orfelinat. Dreptul acelor copii la o viață decentă n-a părut să primeze aici, pe pământ, asupra dreptului la vanitate deșartă al înaltei autorități bisericești, sau asupra dreptului la voturi al politicienilor populiști, sau asupra dreptului la tembelizare al comunității de suflete rătăcitoare care nu trebuie în niciun caz scăpate din mâna călăuzelor spre rai. În fine, al treilea șoc l-am suferit de curând, legat de chestiunea incinerării. Nu l-am simpatizat pe Sergiu Nicolaescu, dar i-am fost recunoscătoare că și-a refuzat o funeraliadă cu iz de parastas național, pe tipicul celei oferite urbi et orbi la moartea lui Adrian Păunescu. Iarăși am picat mesa cu inapetența mea pentru teologie, căci nu mi-am pus nicio clipă problema că lipsa slujbei de înmormântare ar putea realmente să dăuneze unui suflet deja eliberat de micimile lumești. Acum câteva zile, însă, o amică mi-a povestit că mama ei stă să moară și că își dorește să fie incinerată. Amica și fiica ei – două doamne nu foarte credincioase, dar nici atee, adică încă mântuibile în regim instituționalizat – au dorit să-i facă măcar o slujbă de maslu, acea rugăciune care se citește la căpătâiul bolnavilor spre însănătoșire. Căci, se spune, creștinul nu are dreptul să-și piardă speranța până în ultimul moment. N-ai să vezi! Se pare că, mai nou, BOR refuză orice fel de asistență religioasă pe timpul vieții persoanelor care decid ca, după moarte, să fie incinerate. Abia-abia, într-un târziu, cele două au găsit un preot mai marginal care a acceptat să citească pe furiș – și contra cost – o rugăciune la căpătâiul muribundei. La plecare, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ a ținut să le atragă atenția că, dacă îi îndeplinesc bătrânei ultima dorință, vor fi și ele excluse din cercul sufletelor mântuibile, pierzându-și astfel, iremediabil, dreptul la asistență religioasă și, implicit, la un loc în rai.
Mărturisesc că am trăit indignată pe ortodoxie vreo două zile, până când mi-a fost dat să aflu întâmplător că, undeva în Statele Unite, există o sectă a mormonilor care adună acte de stare civilă ale morților mai vechi și mai noi ca să îi boteze post-mortem în religia respectivă. Deodată, m-am relaxat. Am înțeles că sufletul omului e un perpetuu câmp de luptă, în moarte ca și în timpul vieții și că, din această dilemă, omul muritor nu poate ieși. Nici măcar nu merită să încerce, e pur și simplu dinainte condamnat. Am mai înțeles că sunt, tot fără putință de scăpare, fiica tatălui meu, pentru că cred – în răspărul necredinței mele – în posibilitatea existenței unui Dumnezeu cu totul altfel decât ni-l imaginăm noi. Un Dumnezeu care nu are nevoie de popi, catedrale și fum de tămâie – ba, nici măcar de botez ante ori postmortem – ca să se manifeste în viața (și în moartea) noastră. Și am mai înțeles că singura armă de apărare pe care acest Dumnezeu i-a dat-o sufletului meu, în lupta contra zădărniciei belicoase, e râsul. Un râs homeric, sănătos și impenitent. Un râs cât o declarație a dreptului de a fi eu însămi, așa cum, dacă există, chiar Dumnezeu trebuie să mă fi lăsat.

Anunțuri

Ca multor altora (presupun 🙂 ), mi se întâmplă și mie să am o serie de damblale, mai mult sau mai puțin costisitoare. Una dintre ele – probabil cea mai nevinovată – este aceea că, pe unde prind o expoziție mai acătări, nu-mi găsesc liniștea până nu o vizitez. Cât pricep, pricep, cât nu, Dumnezeu cu mila. Așa se face că, în dimineața în care negresa Soraya devenea mama eroină a nu mai puțin de cinci mieunători, am părăsit-o în plină acțiune, ca o bunică denaturată ce mă aflu, ca să dau fuga la Sinaia. Voiam să văd expoziția Klimt de la Peleș, cu riscul chiar de a rămâne blocată undeva în traficul infernal, de week-end.

Expoziția a avut parte de destulă publicitate, cu opinii favorabile din multe părți, așa că, dacă ar fi fost doar ca să multiplic corul lăudătorilor, pesemne nici nu m-aș mai fi ostenit să scriu aici. Ei bine, nu asta intenționez să fac. Chiar dacă lucrurile au mers mai degrabă bine pentru mine – în sensul că am prins o zi cu soare, traficul de vineri dimineața era fluid, iar cafeneaua de la Peleș e un loc absolut fermecător, unde găsești niște prăjituri admirabile – expoziția în sine a fost mai degrabă o dezamăgire. De fapt, nici măcar „mai degrabă”, ci pur și simplu o dezamăgire. Un iz de românitate (în sensul negativ al cuvântului) într-o atmosferă curat nemțească, cam ca fumul de mititei la Oktoberfest-ul bucureștean.

Mai întâi și întâi, nu mică ne-a fost surpriza când, urmând noi conștiincios marcajele către intrarea – cam lăturalnică – la mult trâmbițata expoziție, am nimerit peste o ușă încuiată. Nu ne-am explicat prea bine de ce era încuiată, dar fiindcă veniserăm tocmai de la București special ca să vedem operele cu care frații Klimt ilustrară Peleșul, nu aveam de gând să ne lăsăm intimidați așa ușor. Am sunat la ușa încuiată, mai întâi timid. Am așteptat vreo câteva minute fără să ne deschidă nimeni. Am crezut că am greșit intrarea, așa că am mai făcut un ocol al castelului, în căutarea ușii corecte. Doamna de la magazinul de suveniruri ne-a asigurat însă că nu greșiserăm, intrarea la expoziție era chiar acolo unde se afla ușa încuiată. Am revenit. Între timp se mai adunaseră vreo zece vizitatori, majoritatea străini. Au sunat și ei, am sunat și noi, în cele din urmă ne-am proptit cu toții în sonerie și n-am mai slăbit-o până când o doamnă în uniformă de bodyguard, din spatele căreia se ițeau încă vreo două persoane, tot în uniformă de bodyguard, a catadicsit să ne deschidă. Am intrat, dar nu chiar toți odată (între timp, numărul doritorilor deja se dublase, așa că jumătate din efectivele proptite în sonerie au trebuit să-și amâne așteptările pentru următoare rundă de sunat). Ușa a fost încuiată la loc în urma noastră, de parcă cei rămași la poartă erau bănuiți că fac parte din triburile mongole și că ne vor ocupa prin forță pe noi, cei pătrunși în sfârșit în castel. Între timp, ușa mare, cea prin care pătrundeau vizitatorii pentru turul uzual, era totuși larg deschisă. Oricum, la drept vorbind, cei de afară arătau mai degrabă a oameni pașnici și zâmbitori, fericiți că se pot bucura de o zi însorită în parcul Peleșului. Nu știu dacă ar mai fi fost la fel de zâmbitori într-o zi friguroasă, dar asta, la urma urmei, nu e treaba mea, ci a bodygărzilor cu pricina.

Am pătruns așadar cu greu în mult lăudata expoziție și, dintr-o privire, am înțeles de ce jumătate dintre noi fuseseră lăsați  (ne)politicos pe afară. E un spațiu mic, poate cu aer intim pentru cine caută intimitatea, dar totuși prea mic pentru un subiect atât de mare. Trei cămăruțe – de fapt, cotloane – ale castelului în care sunt însăilate, într-o expunere școlăresc-superficială operele pe care regele Carol I le-a comandat Kunstlerkompanie, atelierul de pictură în care Gustav Klimt și fratele lui Ernst și-au început ucenicia artistică.

Ceea ce se expune este, fără îndoială interesant. Pentru cunoscătorii operei lui Klimt, pentru că le permite să înțeleagă o primă etapă din evoluția artistului. Pentru noi, prostimea, pentru că – vorba unui post tv – ne gândim că, după ce a pictat Peleșul, Gustav a ajuns celebru, iar tablourile lui se vând acum cu o căruță de bani. În fine, fiecare după posibilități are câte ceva de văzut în mica expoziție. Păcat doar că aceia care au conceput-o – și care au avut din start o misiune destul de ingrată, dat fiind că singurele opere care nu sunt copii ale altor opere sunt frescele din sala de teatru și de pe plafonul scării de onoare a palatului, așadar imposibil de expus ca atare  în original – au recurs la o modalitate școlărească de expunere: ditamai textele didactice imprimate cu scris mare și afișate așa, sub plastic, la intrarea în fiecare din cele trei săli (m-am uitat în jur; prea puțini vizitatori se osteneau să le citească, luptând cu plictiseala, restul au preferat să le neglijeze magistral), etichete ca de caiet de școală lângă fiecare piesă expusă, fără contextualizare, fără niciun „lipici” pentru profani, fără ca măcar să se explice undeva că picturile originale din cele două spații ale castelului au fost imprimate pe pânză pentru a putea fi expuse, deoarece originalele erau, firește, de nedesprins de pe pereți. Probabil cei mai mulți au plecat de acolo fără să înțeleagă mare lucru din ceea ce au văzut. Nici măcar că, dacă vor să vadă și originalele, pot merge la intrarea din față și, contra unui preț mai piperat, să viziteze castelul.

Pe scurt, expoziția n-are niciun zvâc, niciun „vino-ncoa”, nicio viziune muzeografică sau cum s-o numi. Una peste alta, sunatul la ușă până îți deschide careva durează ceva mai mult decât vizita propriu-zisă. Noroc cu catalogul destul de ieftin și frumos imprimat pe care, de altfel, dacă îl cumperi, nici nu mai ai de ce să treci pe la expoziție. Și cu prețul de intrare (6 lei!) care nu te motivează neapărat să faci fasoane fiindcă ești ținut la ușă.

În rest, a fost simpatic. Dacă mai prindeți vreo zi cu soare în toamna asta, merită să dați o fugă până la Sinaia, să mâncați o prăjitură pe terasa cu vedere la castel, să vizitați castelul (în caz că nu ați făcut-o până acum), apoi să cumpărați catalogul expoziției Klimt & Kunstlerkompanie, să vă așezați pe o bancă în parc și să-l răsfoiți în tihnă. La întoarcere, nu uitați să publicați pe undeva o cronică entuziastă a expoziției, pentru uzul snobilor profesioniști.

"Este uluitor şi descurajant cât de prost pot gândi oamenii!" (L.Boia, p. 210)

"Este uluitor şi descurajant cât de prost pot gândi oamenii!" (L.Boia, p. 210)

Mi-am petrecut week-end-ul citind – iniţial cu amuzament, apoi cu o din ce în ce mai pronunţată senzaţie că oamenii nu învaţă nimic din istorie – această nouă carte a lui Lucian Boia.  De fapt, că oamenii nu învaţă nimic din istorie  aflasem încă din primul an de facultate, tot de la Lucian Boia, care aşa îşi începea cursul de istoriografie, cu această declaraţie-şoc menită probabil să ne scoată din cap fumurile de viitori „mari istorici”. A trebuit însă să treacă douăzeci de ani,  să-mi văd tovarăşii de generaţie „rinocerizându-se” în contact cu „sistemul”, iar Lucian Boia să scrie această carte ca să ajung şi eu să-l cred.

De atunci şi până azi, Lucian Boia şi-a consolidat reputaţia de „demolator de mituri”. Dintre toţi profesorii mei de la Istorie, probabil că ar fi fost cam singurul care ar fi putut „să facă şcoală”. Asta pentru că era cam singurul posesor de viziune originală asupra istoriei. M-am întrebat întotdeauna de ce, totuşi, Lucian Boia n-a făcut (încă) şcoală. E drept, la cohorta de „indignaţi” de cărţile lui se poate contrapune oricând grupul din ce în ce mai mare al „admiratorilor”. Şcoală, însă, n-a prea făcut şi cred că răspunsul la nedumerirea mea se află tot în această nouă carte. Arma lui Lucian Boia – redutabilă – este o formă de detaşare ironică general aplicată tuturor personalităţilor şi evenimentelor istorice, o atitudine cu siguranţă greu de suportat pentru cine se ştie cu musca pe căciulă. Trebuie să fii complet desprins de patimile lumii în care evoluezi, să te fi dotat natura cu o inaderenţă structurală la political correctness, dar şi cu bunul simţ necesar ca să nu pici în freza fanatismului paranoid ca să poţi scrie aşa cum scrie Lucian Boia. Sunt date de personalitate destul de rare, din păcate, pe plaiul latino-mioritic.

„Capcanele istoriei” e o carte ştiinţifică pe care o poţi citi şi ca roman. Pe alocuri, comentariile lapidar-avizate ale autorului te fac să te tăvăleşti de râs. Portretele unor personaje – spre exemplu, Carol al II-lea – sunt pur şi simplu nişte bijuterii de stil. Ferestrele deschise –  pe neaşteptate şi doar atât cât trebuie – dinspre discursul arid al profesorului de istorie către substanţa atemporală a naturii umane pot fi şi ele considerate tot un fel de meşteşug literar.

Şi totuşi, nu discursul şi nici metoda sunt cele care te fascinează şi te lasă visător, mult după ce închizi cartea. Ci altceva, ceva pe care nici măcar nu eşti sigur dacă profesorul a intenţionat să-l redea în forma crudă, de-a dreptul nemiloasă în care a reuşit s-o facă: sentimentul că istoria – cel puţin a României –  se învârte în spirală, că revenim mereu asupra propriilor paşi şi că, într-un fel de imbecilitate damnată, ne repetăm la nesfârşit greşelile.

Când citeşti, scrisă de mâna lui Nichifor Crainic, „sentinţa” că niciun regim bolşevic n-ar putea rezista în România mai mult de o lună, te apucă mila: sunt rânduri scrise de un personaj care şi-a plătit imbecilitatea politică cu ani grei de puşcărie bolşevică. Când îl regăseşti pe Liviu Rebreanu aproape convins că Ion Antonescu ar putea fi „omul providenţial” care să salveze România, te simţi complet dezarmat şi nu-ţi mai rămâne decât să exclami împreună cu autorul: „Este uluitor şi descurajant cât de prost pot gândi oamenii!” Când îl regăseşti pe unul dintre poeţii favoriţi – Ion Barbu – în rândul delatorilor abjecţi, la vânătoare de catedră universitară, hotărât să profite de epurările regimului naţional-legionar, ultima „cheie de boltă” a oricărui fetiş cultural se prăbuşeşte ca un avion de hârtie. Şi nici măcar atunci n-ai ajuns în miezul cel mai fierbinte  al cărţii.

Aşa cum încă nu eşti acolo dacă te amuzi – copios sau amar – de odele pe care cei mai diverşi indivizi de toate fostele culori politice se grăbesc să i le aducă regelui Carol al II-lea. Cu cele mai diverse ocazii şi pretexte. Momentul e, totuşi, revelator pentru precaritatea animalului politic ce pare să dormiteze, ca un fel de predestinare genetică, în fiecare intelectual român. Trebuie să admitem împreună cu Lucian Boia – Carol al II-lea făcea figură de despot luminat care îşi alegea intelectualii pe criterii ulterior validate de istoria literaturii, spre exemplu. Şi care, mai ales, obişnuia să-şi recompenseze generos adulatorii. De aceea, momentul Carol al II-lea e, cu siguranţă, în economia cărţii, cel mai bun turnesol pentru mentalitatea intelectualului român din toate timpurile (şi mai ales de azi) : am ciolan, scriu ode; n-am ciolan, scriu balade de haiducie.

Epicentrul uimirii îl atingi odată cu capitolul care descrie viaţa culturală românească în cele câteva luni ale regimului naţional-legionar. Vânători de vrăjitoare, repoziţionări fulgerătoare, turnătorii interesate, laşitate ascunsă în spatele celui mai dezgustător exces de zel sau, dimpotrivă, al tăcerii celei mai „demne”. Marile – dar şi micile – caractere se vădesc îndeobşte în vremuri de criză. Avanpremiera legionară la ceea ce se va întâmpla în România după 1944 prefigura deja o criză evidentă a caracterelor. Din păcate, acesta este şi momentul în care miza politică suferă o schimbare dramatică chiar şi pentru intelectualii români: „to be or not to be la ciolan” se preschimbă deja în „to be or not to be exterminat fizic”.

Şi povestea continuă cam în acelaşi fel, cu foarte puţine tresăriri morale, cu multe cameleonisme, aproape fără nicio solidarizare socială în faţa „vremurilor potrivnice”, până la ceea ce părea a fi catastrofa finală.

Avantajul – sau dezavantajul – cititorului este că el ştie şi epilogul „catastrofei finale”: supravieţuirea animalului politic precar, cel care nu a învăţat nimic din istorie.

Să mori… să dormi… să dormi…
Dar cine știe? Să visezi. Aici e greul.
Ce fel de vise ne vor cerceta în somnul greu al morții
când ne vom fi desprins din bâlciul omenesc?
E tocmai ce ne-ndeamnă a șovăi,
și-aici e teama care dă năpastei un trai atât de lung.

Alte explicaţii se mai pot găsi, dar mă tem că niciuna dintre ele n-ar merge până în miezul lucrurilor.

Deşi el a fost publicat în mai 2011, aflu – mea culpa – abia acum despre acest articol al profesorului Ioan Scurtu:

http://www.revistaclipa.com/5652/2011/05/atitudini/controversele-istoriei-la-tvr

E vorba despre emisiunea în care invitat a fost Dragoş Petrescu, preşedintele CNSAS, iar tema de dezbatere privea aparatul, actorii sociali şi manifestările propagandei regimului Ceauşescu. Domnul profesor Scurtu ne critică, pe noi, cei prezenţi atunci în platou, pentru „dogmatism” şi opinii părtinitoare despre ceea ce domnia sa consideră că au fost momentele de glorie ale istoriografiei anilor ’80, dar şi pentru că, judecându-i în contextul epocii, ne-am exprimat opinii, considerate de domnia sa de-a dreptul calomniatoare, despre anumite personalităţi active în istoriografia epocii.

Înainte de a comenta opiniile exprimate de domnul profesor Ioan Scurtu în revista Clipa, aş vrea să elimin orice fel de echivoc legat de atitudinea mea personală faţă de domnul profesor. Domnia sa mi-a fost conducător de lucrare de licenţă şi – e drept, doar pentru câteva luni – director la Arhivele Naţionale. L-am apreciat şi îl apreciez pentru vocaţia sa de profesor, pentru buna creştere şi simţul echilibrului cu care îşi trata pe atunci preopinenţii (o calitate foarte rară în România zilelor noastre, chiar dacă elementară prin alte părţi), pentru ceea ce am învăţat din lucrările sale într-o vreme în care foarte puţine cărţi publicate vorbeau despre partidele istorice sau despre Casa Regală a României. Încă îl mai citez destul de des cu anecdotele istorice pe care ni le spunea de la catedră şi pe care, iată, până şi oile rătăcite ca mine le-au reţinut totuşi. Ba mai mult, încă mai aplic, în polemicile cu personaje prea intransigente, „metoda listei”, pe care tot de la domnia sa am deprins-o: „Ia să vedem, care sunt mai mulţi, ăia de stânga sau ăia de dreapta? Hai să facem o listă pe două coloane!” – un subterfugiu util, deşi discutabil ca metodă, pentru a mai răci capetele unor studenţi mult prea ataşaţi de mirajul dreptei interbelice. Aşadar, n-aş vrea să creadă cineva – pentru că ar fi total fals – că acest post e o dovadă de ingratitudine sau lipsă de respect. Din punctul de vedere subiectiv al studentei care i-am fost, orice ireverenţă la adresa omului şi profesorului Ioan Scurtu ar fi, pur şi simplu, o grosolănie impardonabilă.

Critica semnată de domnului profesor Scurtu pentru revista Clipa m-a reîntors însă către o dilemă care mă preocupă de mult şi despre care am tot vorbit, inclusiv pe acest blog: aceea a istoricului care, prin forţa lucrurilor, este deopotrivă şi actor social, dar şi raisonneur al timpului său. Din această perspectivă aş dori să-i propun şi domnului profesor Scurtu un exerciţiu de obiectivare pe care, ca istoric, sunt sigură că îl va înţelege, ba poate chiar îl va gusta.

Domnul profesor spune că noi, cei trei tinerei din platou (nu prea tinerei, totuşi, să nu ne minţim prea frumos 🙂 ),  i-am fi oferit telespectatorului o viziune mult prea subiectivă a rolului istoriei – şi istoricilor – în cadrul regimului comunist românesc. În contrapartidă, domnul profesor Ioan Scurtu promovează, prin intermediul revistei Clipa, propria sa viziune, una în care Congresul Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Bucureşti, cel din 1980, e considerat cam aşa:

Prin modul de organizare şi prin libertatea de exprimare a istoricilor de pe toate meridianele Globului, acel Congres a fost, şi a rămas, cea mai amplă şi prestigioasă manifestare ştiinţifică din acest domeniu găzduită vreodată de România.

Pentru mine este evident că acest articol critic – şi aceste opinii jurnalistic-subiective – nu sunt atât ale istoricului Ioan Scurtu, cât ale actorului social Ioan Scurtu. În articolul din Clipa, profesorul Scurtu se exprimă în calitate de martor subiectiv al unei istorii pe care noi o studiem din cărţi şi arhive, dar pe care domnia sa a trăit-o pur şi simplu. De aceea, îmi permit să-i recomand domnului profesor acest articol – mai vechi şi devenit între timp clasic – al lui Pierre Bourdieu, un sociolog de stânga care, în consecinţă, ar trebui să nu-i stârnească suspiciuni:
Bourdieu, L’illusion biographique
Cred că acest articol e o lectură la capătul căreia domnul profesor ar putea să se împace cu subiectivitatea inerentă posturii din care scrie (aceea de martor al unei epoci istorice), să o înţeleagă şi, cu un efort care nu mă îndoiesc că îi este deja familiar, să încerce să se distanţeze de ea pentru a redeveni istoric profesionist.

În aceeaşi ordine de idei, îmi permit să îi reamintesc domnului profesor unul dintre postulatele pe care domnia sa ni le repeta la cursuri până la saţietate: ” să uităm ce spun ceilalţi, să mergem pur şi simplu la documente şi să le lăsăm să vorbească”.

Întâmplător, în anul 2008, într-o comunicare susţinută la Universitatea de Vest, exact asta am avut ocazia să fac: să citesc arhivele unui subiect încă neexplorat decât în amintirile sporadice ale celor care l-au trăit.  Analizam atunci contextul organizării Congresului Internaţional de Istorie de la Bucureşti pe baza documentelor din doua fonduri de arhivă: CC al PCR – Agitaţie şi Propagandă, respectiv, Societatea de Ştiinţe Istorice. Concluziile mele vi le împărtăşesc în continuare şi dumneavoastră (şi domnului profesor, implicit), cu scuzele de rigoare pentru că nu am avut răgazul să consemnez în note de subsol cotele exacte ale documentelor cercetate:

Comunicare_Timisoara, Word

Toate faptele înfăţişate aici au fost verificate în documente. Ceea ce rezultă din aceste fapte este însă departe de a confirma imaginea acreditată de domnul profesor Scurtu, aceea a unei „ample şi prestigioase manifestări ştiinţifice”, pe care regimul comunist o sprijinea dezinteresat, fără a interfera în vreun fel în discursul specialiştilor. Iar „libertatea de exprimare” despre care vorbeşte domnul profesor Scurtu apare, din perspectiva crudă a arhivei, doar ca proiectare nostalgică – total subiectivă şi, din păcate, falsă – a tinereţii sale pierdute. Tinereţea pierdută a unei generaţii de istorici care a dat – putem să o recunoaştem – şi profesionişti adevăraţi, şi cărţi bune, dar şi politruci, şi istoriografie de propagandă, în egală măsură. Ba chiar – paradoxal pentru cine nu a studiat în detaliu psihologia vremurilor – uneori chiar în aceeaşi persoană.

Acesta este adevărul arhivei, cu toate nuanţele lui. Nuanţe pe care, dacă noi nu ne-am priceput să le reflectăm îndeajuns în cele cincizeci de minute de emisiune, domnul profesor Scurtu a reuşit chiar mai puţin decât noi să le extragă din subiectivitatea amintirilor domniei sale.

Acei cititori/telespectatori care se îndoiesc de justeţea concluziilor mele, sau ale profesorului Scurtu, sau ale amândurora pot merge oricând la Sala de Studiu a Arhivelor Naţionale spre a citi ei înşişi respectivele documente. E o binefacere a democraţiei să poţi avea acces la surse – ba chiar şi la opinii – diferite. Pe vremea când colegii de generaţie ai domnului profesor Scurtu îndoctrinau – din convingere, sau din obligaţie, sau de frică, sau din oportunism, sau din nevoia de a supravieţui fizic ori social – studenţi/telespectatori, respectivii studenţi/telespectatori nu prea aveau acces la surse alternative, ca să confrunte versiunile poveştilor propagandistice despre trecut. Această alteritate în sfârşit posibilă este aceea care face şi controversele posibile, şi polemica domnului profesor Scurtu cu Controversele…, interesantă, chiar pasionantă pentru cititori/telespectatori. Această alteritate licită ne face tuturor viaţa suportabilă. Dea Domnul să nu aspirăm prea mult – şi prea mulţi – la a o reconverti în ilicită!

Personal îi mulţumesc domnului profesor Scurtu pentru articolul din Clipa. Fără să vrea şi fără să ştie, mi-a amintit de studiul meu mai vechi şi m-a motivat să transform sumarul expozeu din 2008 într-un viitor articol, cu note şi tot tacâmul. Promit să-l public cât mai curând, nu în Clipa, ci într-o revistă academică. Tot cu titlu personal, îl asigur pe domnul profesor Scurtu de disponibilitatea mea, ca istoric şi ca „moderatoare” ad-hoc, să iau în considerare toate punctele de vedere înainte de a-mi forma o opinie pe care să o transmit mai departe. De asemenea, îl asigur de indisponibilitatea mea de a înghiţi presupusa unicitate a vreunui punct de vedere şi de a refuza să văd şi cealaltă faţetă a lucrurilor.

Pentru că – oricât de mult ar complica asta viaţa istoricilor (şi pe a moderatorilor) – „adevărul” istoric e, pur şi simplu, suma tuturor adevărurilor indivizilor care au trăit evenimentele cu pricina. La care, pentru a face jocul şi mai palpitant, se adaugă suma adevărurilor celor care, în prezent, le privesc în oglinda mărturiilor rămase. Şi nu oricum, ci – de la Halbwachs citire – prin caleidoscopul sensibilităţilor prezentului 😉

Tot mai mulţi oameni din jurul meu îmi comunică sentimentul/convingerea că Apocalipsa e pe-aici, pe-aproape. Unii cred chiar că ştiu exact şi data la care se va produce. Eu cu matematica stau prost,  n-am nicio şansă să înţeleg cum au calculat mayaşii, de pildă, că Apocalipsa  – the real one – va veni fix în 2012. Cred însă că Apocalipsele noastre au dintotdeauna  nişte trăsături teribil de funny. Sa ne gândim:

1. Partea naşpa a unei Apocalipse ( de fapt, singura care ne bîntuie imaginarul de mai bine de două mii de ani) : Apocalipsa presupune trecerea  de-a valma prin foc şi sabie a păcătoşilor şi a nevinovaţilor, a drepţilor şi a ticăloşilor, iar forţa distructivă de care se serveşte e una oarbă, imbecilă, iraţională şi răzbunătoare.

Da, dar să ne gândim şi mai departe:

2.  Partea bună  a aceleiaşi Apocalipse – există întotdeauna o viaţă de după Apocalipsă (cel puţin aşa zic cărţile serioase), în care drepţii vor fi răsplătiţi, ticăloşii vor fi pedepsiţi, iar cu restul nu ni se spune ce se va întampla; aşadar, restul poate spera că va fi, în sfârşit, lăsat în pace.

Şi, in fine, bucăţile mele favorite:

3. Partea rutinieră a Apocalipsei – o Apocalipsă este, în genere, anunţată dinainte, aşadar previzibilă, cine e luat prin surprindere n-are decât să-şi dea singur palme că a fost un bou. Cel mai adesea, fix în dimineaţa când ar trebui să se producă, aflăm că Apocalipsa s-a amânat pentru o dată ce ne va fi comunicată ulterior. E drept, se poate întâmpla – foarte rar, dar se poate – ca Apocalipsa să nu-şi dezamăgească profeţii, însă atunci ne întoarcem oricum la punctul 2.

4. Partea lipsită de imaginaţie, dar plină de umor involuntar – Apocalipsa pare a avea  o genă „sistemică”:  fiecare „nouă” Apocalipsă e, în fond, un deja-vu,  identică cu cele anterioare şi, mai mult decât plauzibil, cu cele pe care le aşteptăm să vină după ce vom fi reuşit să-i supravieţuim ăsteia de acum.

Acestea fiind zise, nu cred că apocalipsele noastre chiar merită o interpretare bovarică. Nici ele nu sunt la tot pasul, nici noi nu suntem invariabil în centrul lor. Personal, prefer abordarea scarlettiană: ok, poate că e deja aici, dar tot mai e şi mâine o zi în care vom avea tot timpul să ne gândim la managementul Apocalipsei. Sau, în caz că se amână pentru o dată ce ne va fi precizată, putem răstimp să mai inovăm câte ceva la imaginarul ei atât de uzat.

Acum ceva vreme am avut o discuţie de-a dreptul pasionantă – din punctul meu de vedere, se înţelege – despre ceea ce îmi vine acum să definesc ca „sindrom Stavroghin”. Acest personaj din „Demonii” lui Dostoievski m-a fascinat şi, într-un fel, mă obsedează încă din adolescenţă, atunci când am citit romanul pentru prima oară. De atunci, l-am tot recitit periodic, sperând că voi reuşi să dezleg misterul lui  Stavroghin, omul pe care Piotr Verhovenski  voia să-l facă lider charismatic de ocazie peste preconizata revoluţie anarhistă. Stavroghin cel măcinat de propria luptă interioară, incapabil să se decidă între extazul binelui extrem şi hăul înspăimântător al răului satanic, chinuit de imposibilitatea unui echilibru între acel bine şi acel rău. Şi care, previzibil cumva, se sinucide. Nu reuşeam însă să înţeleg motivul real al sinuciderii lui. Va fi fost neputinţa de a se menţine în calea binelui? Sau frica de a-şi înfrunta propria pocăinţă? Sau, mai degrabă, aşa cum te lasă să crezi dialogul cu călugărul Tihon, disperarea că pocăinţa lui ar putea naşte doar un imens hohot de râs?

Această ultimă ipoteză, tulburătoare, m-a trimis pentru multă vreme într-o perplexitate fără margini. Cum adică, pocăinţa să nască hohote de râs? Dacă îngemănarea, într-una şi aceeaşi fiinţă, a  instinctului de a face binele cu acela de a comite la fel de natural răul e ceva ce ţine totuşi de natura umană, lipsa de respect faţă de suferinţă sau faţă de pocăinţa sinceră a celui care a cauzat suferinţa îmi pare imposibil de încadrat în vreo categorie a umanului. Practica răului pur, a răului absolut te scoate din umanitate. Lipsa totală de „organ” al compasiunii face parte, în fond, din aceeaşi categorie a practicii răului pur.

Numai că, tot acum ceva vreme, aproape imediat după discuţia despre Stavroghin, mi s-a întâmplat să trec eu însămi printr-o experienţă care m-a zguduit în mod neaşteptat. Am traversat-o pur şi simplu vizionând filmuleţul de mai jos:

http://webtv.realitatea.net/actual/un-fost-tortionar-se-confeseaza

Era prima dată când auzeam despre personajul – altfel, cât se poate de real – Ioan Chertiţie, iar despre „negrocalmin” nu ştiam decât că se mai numeşte şi „bulan”. Un cuvânt vulgar, dar ciudat de erotic.

Cu o săptămână înainte de difuzare, documentarul a fost „publicitat” cu un trailer care îmi dădea fiori la fiecare reluare. Deşi, ca atitudine personală, fug cât pot, pe unde pot, instinctiv-animalic, de tot ceea ce înseamnă violenţă sau poveste despre violenţă – in fond, Răul îţi iese oricum în cale, aşa că la ce bun să-l cauţi cu lumânarea – de data asta mi-am zis că nu se poate, trebuie să văd acest documentar care se anunţa tulburător de dostoievskian. Şi care părea să răspundă la o exigenţă tipic românească: aveam şi noi Stavroghin-ul nostru.

M-am aşezat, aşadar, în faţa televizorului cu pumnii încleştaţi şi multe ţigări alături, pregătită să traversez un iad de imagini, cuvinte şi muzici rău prevestitoare. Şi l-am traversat. Râzând. Nu ştiu cât era râsul meu, dar chiar am râs la vederea acelui bătrânel sfertodoct, convertit la o formă de creştinism primitiv, aşa cum îl înţelegea el şi care îşi povestea ororile îmbrăcat fercheş într-o uniformă străluctioare de miliţian, mai potrivită pentru o paradă militară decât pentru un documentar despre mizeria absolută a fiinţei umane. Am râs şi la dialogul telefonic dintre el şi un fost coleg, tot pensionar în cursul căruia colegul îl întreba cu patos: „Da’ de ce să vă dau eu vouă mură în gură? [confesiunea, adică] Eu ce câştig?” Am râs ascultând discursul de lemn al torţionarului pocăit, care probabil nu avea alte cuvinte în care să-şi exprime pocăinţa decât acelea, puţine şi betege, pe care le învăţase exercitându-şi fascinanta meserie. Am râs pentru că, observându-i ochii, am remarcat acolo un licăr de mândrie, ceva care părea să spună: „uitaţi, eu regret, eu am remuşcări, deci sunt un om demn de stimă, la urma urmei, un om mai bun decât voi, care staţi pe canapea, fumaţi ţigară de la ţigară, vă uitaţi la mine şi credeţi că e ceva ce sună teribil de fals în ceea ce vă spun.” Probabil singurul moment în care nu am râs a fost atunci când una dintre fostele sale victime, invitată să comenteze, admite deschis că nu-l poate ierta. A fost singurul moment în care nu m-am simţit spectatoare la o comedie. Pentru că, am simţit-o limpede, nici eu n-aş fi putut ierta un om după o asemenea confesiune, chit că era, totuşi, o confesiune.

După film, am căutat pe internet informaţii despre pocăitul Chertiţie şi am găsit această prezentare pe un blog:

http://mironmanega.blogspot.com/2011/07/daca-omul-acela-nu-te-poate-ierta-nici.html

Cică „dacă omul acela nu te poate ierta, nici Dumnezeu nu-l va ierta pe el”. Se poate, nu ştiu, nu sunt dintre cei care au fir roşu cu Dumnezeu. Şi nici măcar dintre cei convinşi că El există în vreo formă pe care ne-o putem imagina noi.

Am mai găsit şi nişte fragmente din cele trei cărţi pe care şi le-a lansat torţionarul devenit între timp scriitor. Şi multe cronici şi articole senzaţionaliste despre cum avem şi noi Stavroghinul nostru. Şi informaţii despre cum îşi lansează el cărţile într-un fel de turneu naţional care îşi propune să-i educe întru democraţie pe agenţii şi gardienii patriei. Mi s-a părut foarte tare. Deja înţelegeam într-o nouă lumină sensul întrebării colegului: „Da’ eu ce câştig din asta?” Chiar aşa, ce mai poţi câştiga dacă te pocăieşti în umbra unui star al pocăinţei? La naiba cu pariul lui Pascal!

Apoi am râs din nou, pentru că am citit un  fragment de carte în care autorul povesteşte cum a început să-i reînvieze simţul moral atunci când un deţinut i-a zis că el nu e, totuşi, ca „ăilalţi” gardieni. Şi, cică, aerul din biroul cu pricina era ceva, aşa, ca nişte petale de trandafiri. (Îmi pare rău că n-am salvat link-ul pentru citare exactă, asta e, rămâne să cumpăr cele trei cărţi, oricum trebuie să contribui şi eu la suplimentarea pensiei autorului.)

În fine, am închis tv-ul şi calculatorul măcinată de un sentiment de vinovăţie. Vinovăţia de a fi râs la confesiunea unui torţionar pocăit. Ce om meschin trebuie că sunt, mi-am zis. Un om rău, incapabil să înţeleagă pocăinţa, lipsit de graţie divină pentru că empatizează, iată, cu acela care nu poate să ierte. Un om din gloata care l-a împins pe Stavroghin la sinucidere.

De-atunci mă tot gândesc la râsul meu.  Mi-a luat ceva timp ca să-i găsesc o explicaţie cât de cât plauzibilă. Partea bună e că – aşa cred, cel puţin – experienţa asta m-a ajutat să-l înţeleg în sfârşit pe Stavroghin.

De fapt, eu asistasem la o încercare de „estetizare” a răului. Presupun că orice om chinuit de remuşcări, conştient că e doar imaginea decăzută a propriei umanităţi pierdute încearcă să găsească paliative pentru a-şi face mai suportabilă condiţia. În ochii altora, dar mai ales în ochii lui. A-ţi estetiza pocăinţa prin transferarea ei în registrul discursiv e cea mai simplă formă de a o face mai suportabilă. E o activare oarecum normală a instinctului de conservare. Dar are dreptul un om care şi-a făcut o profesie din a explora limitele instinctului de conservare la semenii lui să încerce să-şi uşureze pocăinţa? Are dreptul să substituie iadul real pe care l-a construit – sau păzit – pentru alţii cu literatura ieftină a „petalelor de trandafir” în care îşi înfăşoară propria suferinţă? Remuşcarea e o suferinţă cumplită, asta o cam ştie din experienţă majoritatea oamenilor. Iar omul tinde, în aproape orice condiţii, să-şi uşureze cumva condiţia suferindă. E foarte greu, însă, să admiţi în acest caz particular, posibilitatea vreunei substituţii estetice. Dacă ai practicat răul până la un punct, întoarcerea la bine nu poate să fie altceva decât parcurgerea în sens invers a aceluiaşi drum demonic. Nu te poţi mântui pe căi lăturalnice.

Acum cred că ştiu ce l-a înspăimântat pe Stavroghin: nu neputinţa lumii de a empatiza cu remuşcarea lui, ci propria neputinţă de a traversa deşertul  mântuirii. A căuta drumuri lăturalnice pentru mântuire e o laşitate la fel de mare ca aceea de a refuza să te pocăieşti. Răul autentic nu se poate converti în emoţie estetică, nici atunci când îl exerciţi asupra altora, nici atunci când încerci să te scuturi de amintirea lui. Dacă aş fi torţionar pocăit în căutarea mântuirii, aş fugi mai ales din calea celor dispuşi să mă ierte prea uşor şi m-aş ascunde mai ales de aceia care mă aplaudă pentru curajul meu. Poate că m-aş îmbolnăvi de sindromul Stavroghin şi poate aş încerca să-mi tratez frica într-o mănăstire. Poate că, în cele din urmă, n-aş reuşi totuşi să mă ascund de frica mea. Dar în niciun caz n-aş face literatură.

Cine ştie, cunoaşte. Poate chiar l-a cântat, copil fiind. Cu siguranţă, înţelege de ce l-am scris aşa, cu „î”, nu cu „â”: aşa am apucat, maică, aşa se scria pe vremea noastră, când tot plodul se năştea şoim al patriei, iar mai apoi devenea pionier, mai mult sau mai puţin fruntaş.

Revenind în realitatea imediată, mă enervează şi pe mine, ca bună româncă ce sunt, că 1 Mai muncitoresc pică anul ăsta într-o duminică, adică nu dormim mai târziu nicio zi în plus. Da’ mă străduiesc să văd partea plină a paharului: tradiţionalul grătar la iarbă verde de 1 Mai vine fix după la fel de tradiţionalul grătar la iarbă verde de Paşti. În ton cu evenimentele, mai că-mi vine să scandez: „Jos calendarul gregorian! Sus colesterolul!”

Apropo de „1 Mai muncitoresc”, daţi-mi voie să mă demasc aici şi să-mi fac autocritica tovărăşească: pentru mine, sărbătoarea de 1 Mai (şi celelalte, căci luna mai e plină ochi de sărbători, mai ales în primele zece zile) a început de ieri. Primul bairam l-am avut deja în studioul de la „Controversele istoriei”, împreună cu Bogdan şi cu doi invitaţi simandicoşi: Dragoş Petrescu şi Angelo Mitchievici. A fost frumos, eu şi Bogdan am pus la bătaie masa din studio (plus tehnica din dotarea TVR, cu toate firele ei care ne fac să avem aerul unor tablouri de Ray Cesar), Dragoş a pus cărţile pe masă (slavă Domnului, are şi de unde!), iar Angelo… eh, blonda din mine îmi şopteşte insinuant că Angelo e genul de invitat pe care îl pui în capul mesei exclusiv pentru farmecul lui masculin. Mare păcat că nu sunt blondă decât cinci minute pe zi. Aşa, Angelo a trebuit să mă suporte pe parcursul a 40 de minute de conversaţie pe tema…ei bine, da, pe tema sărbătorilor lunii mai la români. După ce Dragoş a pus puncte pe „i” în tabloul propagandei comuniste, iar Angelo a decupat chirugical celelalte detalii, eu zic că am reuşit să nu ne împiedicăm inutil în pudori intelectuale de circumstanţă. Ce a ieşit, s-ar putea să contrarieze mulţi adepţi ai locurilor comune.

Spre exemplu, aţi avut vreodată curiozitatea să aflaţi cam câte simboluri politice s-au cumulat ca să facă din 10 Mai marea sărbătoare a monarhiei româneşti? Pentru ca apoi comuniştii să fugă de 10 Mai ca dracul de tămâie şi să-şi tragă bairam „de independenţă” pe 9 mai? Asta în condiţiile în care ziua de 8 mai, nici ei nu prea ştiau cum s-o sărbătorească, aşa că nici la mase n-a prea prins? Chiar aşa, mă întreb dacă îşi mai aminteşte cineva ce se sărbătorea pe 8 mai în România comunistă. Ne amuzam la un moment dat, în pauza de înregistrări, încercând să ne imaginăm ce-o fi fost în căpşorul comuniştilor care au asistat la speech-ul lui Ceauşescu din ’66 . Adunaţi în jurul viitorului Geniu al Carpaţilor ca să se serbeze la 45 de ani de la înfiinţarea partidului, băieţii ăştia – dintre care mulţi erau ieşiţi direct din găoacea Cominternului – s-au trezit că îşi veştejesc taman genitorii. Cu un trecut atât de psihanalizabil, nu e de mirare că n-au reuşit niciodată să se pună de acord asupra unei versiuni „oficiale” a istoriei proprii. Cum am mai spus pe-aici –  şi cred că o voi mai spune, căci reflectă bine varii situaţii – „viaţa e complexă şi prezintă multe aspecte”.

De 1 Mai-ul ăsta, când ridicaţi la gură marele mic naţional, mai păstraţi-l o clipă în furculiţă, cât să închinaţi un gând de bine acelora care, în straturi de istorie, de la bărbaţii de stat ai secolului XIX la politrucii patetici ai comunismului târziu, au muncit ceva ca să avem noi astăzi un pretext de ieşit la iarbă verde. Şi nu uitaţi să închinaţi şi-o bere în sănătatea mintală a celor mai puţin favorizaţi de zeiţa Atena. Mai ales dintre ei se vor recruta peste o săptămână, pe 8 mai, congregaţia „oamenilor noi”, care se vor aduna şi anul acesta la mormântul Geniului Carpaţilor ca să-l omagieze pe marele bărbat. Cel ce ne-a ajutat să creştem sănătos, adică cu burţile cam goale, cu capul plin de bălegar propagandistic, dar îmbrăcaţi frumos în costumul de Şoimi ai Patriei.

Ce mari ne-am făcut, se va vedea duminică, după ultima repriză de grătare, când pajiştile patriei vor geme iarăşi sub resturile indigestiei naţionale.

Jos buletinul meteo! Trăiască lupta pentru pace!