Archive for the ‘Uncategorized’ Category

2011 in review

Posted: ianuarie 6, 2012 in Uncategorized

Se dedică tuturor celor care, în 2011, au trecut pe-aici, indiferent ce căutau:

 

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 14,000 times in 2011. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 5 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Moartea unei profesoare

Posted: august 5, 2011 in Uncategorized

Cu întârziere de o săptămână, abia ieri a ajuns la mine vestea tristă a morţii doamnei profesoare Lucia Popa. Ştiam de câţiva ani că se luptă cu boala, dar, aşa cum se întâmplă cu oamenii care îţi sunt dragi,  până ieri am fost tot timpul convinsă, undeva în sinea mea, că va reuşi să o învingă. De aceea ştirea m-a lovit cumva în plin, pentru că nu mi-am imaginat nicio clipă cum ar putea fi facultatea de istorie fără vorbele de duh şi privirea blândă a Luciei Popa.

Lucia Popa a fost un om cu sufletul cât China. Pentru ea, studenţii erau copiii proprii şi fiecăruia simţea nevoia să-i ofere ceva personal, o bucăţică din sine. Chiar şi celor care, ca mine, şi-au ales specialităţi fără nicio legătură cu a ei. Chiar şi pentru ei avea întotdeauna un sfat, o vorbă bună, o laudă sau o observaţie făcută exact atunci când studentului îi crăpa mai tare buza. Într-o lume în care spiritul de competiţie – adeseori lipsit de fair play – era trăsătura dominantă, în care principala preocupare a celor mai mulţi dintre profesori era aceea de a-şi consolida „gaşca” prin cooptarea minţilor fragede de studenţi, când logica lui „cine nu e cu mine e împotriva mea” funcţiona ceas, Lucia Popa plutea serenă deasupra micilor ticăloşii cotidiene, le observa fără să le pună la suflet, se raporta la studenţi ca la proprii ei copii, indiferent din care „gaşcă” aleseseră să facă parte, mereu cu acel „mamă” pe buze, care, în cazul ei, nu avea nimic condescendent, ci exprima o formă sinceră de afecţiune.

Fără să ştiu, a avut un rol profetic în viaţa mea, atunci când, cu cincisprezece ani în urmă, m-a sfătuit să nu urmez un drum profesional pe care ea îl considera un „drum închis” pentru mine. N-am ascultat-o. Fără să mai apuce s-o afle, m-am convins de adevărul sfatului ei exact în ziua în care Lucia Popa pleca discret spre o lume mai bună.

O voi păstra în amintire aşa cum am revăzut-o acum doi ani, cu şalul de caşmir aruncat dezinvolt peste umăr, îmbrăţişându-mă strâns, emoţionată şi ea, ca şi mine, înfăşurată în mirosul de Opium, parfumul preferat al ei şi al meu. N-am bănuit nicio clipă că era ultima dată când o vedeam în viaţă. Nu i-am spus niciodată cât de mult am ţinut la ea. Dintre toţi profesorii care mi-au marcat studenţia, pe mulţi îi respect, dar numai pe ea am iubit-o.

Odihniţi-vă în pace, doamna profesoară! De azi încolo, amintirea dumneavoastră va avea pentru mine miros de Opium.

http://www.asid-ub.ro/index.php/2011/07/ultimul-drum-al-mentorului-meu-in-memoriam-lucia-popa/

Un coleg mi-a dat cu împrumut o carte ciudăţică, intitulată – cum altfel, dacă circulă printre arhivişti – „The Archivist”.  Despre carte încă nu ştiu dacă voi scrie pentru că încă nu mi-a trezit decât interesul, nu şi pasiunea. Colegul meu a caracterizat-o ca „intelectualistă”, ceea ce iniţial n-am prea înţeles cum vine. Acum însă încep să cred că înţeleg ce voia să spună: e uşor cam preţioasă, genul de literatură elitistă americană, împănată cu situaţii psihanalizabile şi cu nostalgia Europei. În orice caz, personajul principal al cărţii, un individ singuratic, melancolic şi posesor de biografie nefericită (apropo, dacă faci un inventar al imaginii arhivistului în literatură, nu ştiu cum, dar cred că ăsta e un fel de portret-robot; sau poate n-am nimerit eu decât un tip de cărţi) trăieşte  – şi psihanalizează ca naiba – o idilă plină de subînţelesuri (şi de cutii de arhivă) cu o poetesă obsedată de T. S. Elliot. Ca să pot urmări trama „intelectualistă” a romanului, m-am apucat să citesc biografia şi poeziile lui T. S. Elliot. Muncă de arhivist, cum ar veni. Dar uite-aşa a descoperit şi arhivista română un poet la care sunt deja sigură că va reveni de multe ori de acum încolo, în căutare de leacuri sufleteşti.

Pentru cei – foarte puţini, presupun – care au rămas până acum la fel de ignoranţi ca şi mine, redau mai jos un fragment din Quartete,  mai precis primul, cel cu titlul „Burnt Norton”.

Time present and time past
Are both perhaps present in time future,
And time future contained in time past.
If all time is eternally present
All time is unredeemable.
What might have been is an abstraction
Remaining a perpetual possibility
Only in a world of speculation.
What might have been and what has been
Point to one end, which is always present.
Footfalls echo in the memory
Down the passage which we did not take
Towards the door we never opened
Into the rose-garden. My words echo
Thus, in your mind.
                              But to what purpose
Disturbing the dust on a bowl of rose-leaves
I do not know.
                        Other echoes
Inhabit the garden. Shall we follow?
Quick, said the bird, find them, find them,
Round the corner. Through the first gate,
Into our first world, shall we follow
The deception of the thrush? Into our first world.
There they were, dignified, invisible,
Moving without pressure, over the dead leaves,
In the autumn heat, through the vibrant air,
And the bird called, in response to
The unheard music hidden in the shrubbery,
And the unseen eyebeam crossed, for the roses
Had the look of flowers that are looked at.
There they were as our guests, accepted and accepting.
So we moved, and they, in a formal pattern,
Along the empty alley, into the box circle,
To look down into the drained pool.
Dry the pool, dry concrete, brown edged,
And the pool was filled with water out of sunlight,
And the lotos rose, quietly, quietly,
The surface glittered out of heart of light,
And they were behind us, reflected in the pool.
Then a cloud passed, and the pool was empty.
Go, said the bird, for the leaves were full of children,
Hidden excitedly, containing laughter.
Go, go, go, said the bird: human kind
Cannot bear very much reality.
Time past and time future
What might have been and what has been
Point to one end, which is always present.

Şi uite aşa am fost „invadată” de poezia lui Elliot. Sau, poate – ca să mă dau şi eu „intelectualistă” – uite-aşa i-am invadat poezia lui Elliot cu stările mele de spirit. Sper să vă fi reuşit şi domniilor voastre la fel de bine această operaţiune de comando intelectual.

As „human kind cannot bear very much reality”… 🙂


Eram într-o frizerie. Ţin minte fiecare amănunt… Era chiar înaintea echinocţiului de primăvară. Aerul se încălzise brusc. Cerul se limpezise. Plutea peste oraş o lumină vegetală, cum îmi plăcea mie, care mă îmbăta şi promitea o primăvară înaltă. Un vânt călduţ ştergea ultimele dâre de frig. Lumea zâmbea pe străzi şi se simţea în aer că miracolul începea. Ce mai, afară erau prezente toate argumentele filosofiei mele… În timp ce frizerul mă tundea, vedem în oglindă, la garderobă, o femeie cam de patruzeci de ani, cu un aer simplu, modest îmbrăcată şi cu ceva blând şi casnic în atitudini. Una din acele femei care nu trebuie să fie nici frumoase, nici bine îmbrăcate, care au un fel de maternitate elementară şi o blândeţe resemnată şi tăcută, trăind între gesturi mici. Stătea la garderobă, în aceeaşi poziţie, fără nicio mişcare, fără nicio vorbă, privind în gol. De fapt, am impresia că nici măcar nu se gândea. „Uite aşa ar trebui să stau şi eu, dacă vreau să fiu un copac”, mi-am zis. Când venea un client, îi lua cu mişcări automate pardesiul şi pălăria şi le aşeza în cui. La plecare, îi ţinea pardesiul, dădea apoi de două-trei ori cu peria, mulţumea cu voce înceată pentru başişul primit, după care îşi relua imobilitatea şi tăcerea. La un moment dat am văzut-o cum se îmbracă, şi-a luat o pungă de plastic şi era gata să se îndrepte spre uşă când s-a întâmplat ceva. Probabil, unul dintre frizerii care lucrau de partea cealaltă, şi mai spre fund, i-a zis ceva ce nu auzisem. Eu o vedeam numai pe ea. A stat câteva clipe fără să spună nimic, privind fix spre partea din fund a frizeriei. Apoi deodată s-a congestionat şi a început să strige. Şi pe măsură ce striga, vocea ei se subţia, devenea ţipăt, până când ţipătul s-a sfărâmat. Ea îşi dădea seama că vocea n-o mai ajuta şi ţipa atunci şi mai tare. Nu înţelegeam nimic din ce spunea, dar ţipătul acela nesigur, ca o lamă de cuţit care se frânge, suna atât de strident încât era înfricoşător. Nu mai era un ţipăt omenesc. Era un ţipăt animalic plin de disperare şi de neputinţă. Nu ştiu cât a durat astfel, dar parcă nu se mai termina şi simţeam că nu mai puteam să suport. Şi poate şi mai mult m-a înfricoşat faptul că în acest timp nimeni din frizerie n-a întors capul spre locul acela. Ca şi cum tot ce vedeam şi auzeam erau născociri ale imaginaţiei mele. Pentru ceilalţi, femeia aceea tăcea în continuare la garderoba ei sau plecase. Înţelegeţi? Ţipătul ei nu exista. În zadar ţipa, nimeni nu vroia s-o audă. Inclusiv eu, de fapt. Căci în tot acest timp nu m-am sculat de pe scaun să mă întorc. L-am lăsat pe frizer să mă tundă mai departe. Şi numai după ce femeia s-a dus undeva, în spatele frizeriei, unde îşi lăsau frizerii halatele, căci i se făcuse rău, l-am întrebat pe cel care mă tundea: „Ce s-a întâmplat?” Ca şi cum eu nu fusesem de faţă sau mă gândisem la altceva, nu fusesem atent. Frizerul mi-a explicat atunci că femeia lucra acolo de mai multă vreme şi fusese concediată, iar ea, neavând din ce trăi, venea totuşi şi-şi făcea treaba mai departe fără niciun salariu, mulţumindu-se cu ceea ce primea bacşiş. Unul dintre frizeri îi aruncase o vorbă grosolană, adăugând că nu era nevoie de ea acolo, de ce venea… Îi auzeam încă gemetele când am plătit şi am plecat cât am putut de repede. Simţeam că trebuie să ajung afară. Să n-o mai aud pe femeia aceea gemând. Şi parcă ţipătul ei plutea în continuare ca un tăiş de pumnal în aerul frizeriei, deşi ceea ce se petrecuse nu zdruncinase niciun detaliu. Rumoarea era aceeaşi ca de obicei. „Criză de isterie, a zis unul. Am mai văzut noi de-astea.” Atât. Înţelegeţi? Acesta a fost singurul comentariu pe care l-am auzit…

Afară era primăvară. Dar, dintr-odată, am avut sentimentul că toată primăvara aceea care începea era indecentă. A fost ca o revelaţie. Am ştiut în aceeaşi clipă că nu voi mai putea să mă mint niciodată. Ţipătul dizgraţios şi disperat, aproape animalic, al acelei femei sfâşiase brutal tot ce ţesusem eu cu grijă ani de zile. Fericire? Lumină? Frumuseţe? Gogoşi! Cacealma, domnilor. Nu există decât ţipătul şi tăcerea. Gemetele de animal înjunghiat şi exclamaţia: „Am mai văzut noi de-astea”. Atunci am priceput prima oară că trăisem într-o minciună aurită. Omul? Nu există „omul” decât în tratatele de filosofie care se mulţumesc cu abstracţiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există şi cel care se revoltă. Dar pe acesta nu-l poţi vedea totdeauna; îl copleşesc martorii, dintre care se aleg mereu şi călăii, şi victimele pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire.

Aşa a eşuat pasiunea mea pentru o frumuseţe umană abstractă.

Octavian Paler, „Viaţa pe un peron”, Editura JN, 2009, p. 38-40

Dedicated to Bruce Willis

Posted: iunie 9, 2011 in Uncategorized

Azi după-amiază, aterizare furtunoasă pe Otopeni, cu nervi în stomac şi tot tacâmul. Avionul se zbate în nori ca într-o criză de tahicardie. Un gol monumental de aer se prelungeşte în jena inexprimabilă de a mă fi trezit ţipând. De jenă, mă calmez gândindu-mă la zborul diafan al pungii de-un leu şi la Bruce Willis luptând pe aripa unui supersonic în flăcări. Good point, cum ar zice un cunoscut. Prind chiar curajul să mă uit pe fereastră şi…ne văd. Suntem ca nişte coji de seminţe scăpate din pumnul lui Dumnezeu.
După două ore la sol, deja aprofundez imaginea.
Voiam să scriu despre cum mai merge digitalizarea arhivelor în lumea largă, dar a ieşit altceva.

Ascult Malvina Reynolds, nu vreau să fiu de-aici, închid ochii şi mă visez o pungă de-un leu.

Motto: „Uneori, bălane, viaţa e ca atunci când eşti la muierea altuia şi ăla bate la uşă” (Berilă Vlahul către Kremvurşt von Schlitz)

Dacă n-aţi fost în seara asta la târgul de carte, aţi păţit ca mine. Adică aţi ratat şansa de a fi de faţă la lansarea ultimului roman al lui Adrian Voicu, „Nepovestitele trăiri ale templierilor români”.

Nu-l cunosc încă pe Adrian Voicu, dar, din fericire, mai pot remedia situaţia cu ajutorul prietenilor comuni. Şi clar trebuie s-o fac, îi datorez cel puţin o bere pentru tratamentul cu râs sănătos pe care mi l-a aplicat fără să vrea prin simpla lectură a cărţii lui. Pe lângă că e meşter la fraze, omul are un simţ al ludicului şi o imaginaţie onomastică absolut remarcabile. Belicoase şi bisericoase doar atât cât trebuie, bune de gură,  tari de virtute, iubăreţe de vin şi nu numai, cosmopolite şi, la urma urmei, teribil de liber-schimbiste, personajele lui Adrian Voicu se numesc cam aşa (le iau aleatoriu): Flatule de Bara, Gel de Douche, contesa Clochilde, marchiza Crayonne de Buzee, Pitique de Tarencrique, Farine de Ble, jupânul de Bil, popii Catodiu, d’Iscret, de Scripture, călugării Rectiliniu şi Curbiliniu, Moutarde, Baraboul, d’Obitoque, Gyula Kacsyula, baronul de Iştenem, Hanibal Fusei, ban de Severin şi există chiar şi un ordin al cavalerilor neuroni, despre care însă nu aflăm prea multe pentru că autorul e interesat mai ales de templieri.

Acţiunea – de capă şi spadă, dar şi de inimă albastră – e cât se poate de pilduitoare:

Cei trei templieri români, recte Berilă Vlahul, ungurul Pişta Massy şi sasul Kremvurşt au drept misiune salvarea rămăşiţelor pământeşti ale Marelui Maestru Jean de Molay din ghearele hrăpăreţului rege Filip şi pedepsirea trădătorilor templierilor. Asta le iese cu graţie, aş zice, la capătul unor scene de cafteală fabuloasă, prin medii pariziene mai interlope sau mai selecte. Apoi, cei trei viteji o pornesc spre casă, adică spre Ţara Românească pe care prinţul Basarab tocmai se pregătea s-o întemeieze fără să-şi dea nici el seama. Pe drum, mai intră în vreo două-trei cafteli făcătoare de istorie. Printre altele, ajung la Verona, unde fac pace între neamurile lui Romeo şi cele ale Julietei, apoi trag o beţie pe cinste la nunta celor doi. Asta după ce îl cunoscuseră pe Dante într-o pizzerie şi trăseseră duios concluzia că prea multă carte te sminteşte iremediabil. Spre final, aceiaşi trei templieri „români”, acompaniaţi de menestreli ţigani, ajung la Curtea de Argeş exact la timp ca să o salveze şi pe Ana lui Manole, ba chiar şi pe ciobanul mioritic. Iar în final de tot, le administrează ungurilor o bătaie pe cinste la Posada – unde însă tot ei îl scot din bucluc pe Carol Robert, pentru că Pişta Matty, fratele geamăn al lui Pişta Massy, avea o datorie de onoare faţă de regele maghiar – apoi îşi iau un răgaz „pân’ la sfârşitul veacului sau măcar pân’ la primăvară”.

Concluzia cărţii e chiar mai bestială decât motto-ul:

Odată cu victoria lui Basarab se săvârşiră şi ălelalte cu bine, gândi vlahul. Manole şi-a gătat mănăstirea şi s-a făcut stareţ, Ana a plecat în lume cu un ţambalagiu şi s-a apucat şi ea de cântări, ciobanii s-au chivernisit şi ei…doi s-au aşezat la casele lor, iar ăla moldovean s-a dus la mumă-sa. Menestrelul însă cântă tot ce ştie el. Trebuie să-i avertizez pe fraţi să fie cu băgare de seamă, că dacă tot le-a dat părintele Catodiu dezlegare la carne şi vin, să nu li se işte niscaiva cântări care să le ducă buhul în lume şi peste veacuri. Cum îi zicea Kremvurşt?…Aşa, folclor! (…) Cădeau molcom primii fulgi peste proaspăt zămislita Ţară Românească.”

Cum ar veni, un joc  nevinovat de artificii ale imaginaţiei, în care oamenii se acceptă aşa cum sunt, dar nu se iau excesiv în serios, vărsarea de vin e mai preţuită decât vărsarea de sânge, femeile sunt preţuite la justa lor valoare, iar nebunii sunt fie făcuţi de râs, fie lăsaţi în plata Domnului. La happy-end, binele învingător mai râde odată de sine, aşa, ca să nu şi-o ia singur în cap.

Pe bune, de mult nu m-am mai simţit atât de bine citind ceva „istoric”. În ditamai vâltoarea deşertăciunii pline de morgă, o porţie de deşertăciune ludică e ca borşul după beţie. Aferim!

Pe când lucrurile se petreceau astfel, în Lumea Fermecată îşi făcu apariţia un bufon. Un bufon ca toţi bufonii, poate doar ceva mai zgomotos. Băieţelul pusese să-i fie adus ca să-şi mai înveselească traiul de prinţ cu pălăria prea mare. În primele sale zile de cetăţean al Lumii Fermecate, bufonul se purta frumos şi vorbea la locul lui. Atâta numai că predica înverşunat victoria fulgerătoare a Binelui şi descria cam prea în detaliu cum ar trebui trecut Răul prin foc şi sabie. Tot Răul, chiar şi cea mai mică umbră a Răului, de-ar fi să se pârjolească întreaga Lume Fermecată. Când îl întrebau cum arată Răul, cum îl recunoşti ca să te lupţi cu el, bufonul dădea de fiecare dată altă definiţie, în funcţie de starea de spirit şi interesele sale de moment. Ba, o dată, Răul era o babă cocârjată de care se împiedicase când trecea strada, ba altă dată, era un biet croitor care îi greşise măsura la costumul cel nou de bufon, ba o servitoare care, din greşeală ori din neştiinţă, turnase prea multă sare în supa de găină.
Oamenii îl priveau la început cu amuzament. Apoi au început să-i observe privirea rea şi fixă, care speria copiii de la ţâţa mamei. Şi vorbele grele pe care le arunca oricui în cale. Şi cruzimea cu care îşi bătea servitorii, împilându-i cu strigăte de ocară. Iar de undeva, dintr-o cetate vecină, ajunsese zvonul că bufonul făcuse multe isprăvi îngrozitoare, fiind alungat cu un picior în fund fiindcă pusese foc la palatul prinţilor.
Băieţelul prinsese însă mult drag de bufon şi îl ţinea la mare cinste. Asta mai ales pentru că, dintre toţi locuitorii Lumii Fermecate, numai bufonul îl mai aproba atunci când vorbea despre himera lui, alungarea pe veci a Răului. Nu doar că bufonul nu-l contrazicea pe băieţel, dar chiar pretindea că ştie cum să lupte cu Răul pentru a-l învinge odată pentru totdeauna. Încet, încet, la sfatul bufonului, convins că sunt cu toţii damnaţi de umbra Răului, băieţelul şi-a îndepărtat sfetnicii, cu excepţia câtorva din cei meşteri la vorbă. Nu mai asculta nici de vechii tovarăşi de ceată. Pe cei mai curajoşi, cei care îndrăzneau să-i spună „gata, opreşte-te!”, îi umilea şi împila folosind şiretlicurile pline de vicleşug ale bufonului. Căci orice contrazicere îi devenise băieţelului greu de suportat. Inima, mintea şi pălăria, pildele bătrânului şi sorocul ce trebuia să vină îi păreau acum departe. Acum se simţea bărbat, chiar dacă afurisita de pălărie se încăpăţâna să-i tot cadă pe ochi, la fel ca la începuturi.
Spre a stârpi Răul din Lumea Fermecată, se apucă să o dărâme piatră cu piatră. Numai aşa, îi spusese bufonul, va putea goni definitiv Răul, lăsându-l fără adăpost. Răul creştea însă pe zi ce trecea, iar când nu mai avea unde să se aşeze, intra în inimile oamenilor. Inima băieţelului era şi ea tot mai întunecată de umbra Răului. Din fericire, nu era încă destul de bărbat spre a-şi ucide de-a dreptul semenii în care, şoptea bufonul, Răul îşi făcuse lăcaş de taină. Bufonul insista însă că trebuie, pentru că altfel Răul îşi va găsi mereu un refugiu. Băieţelul nu vedea nicio fisură în raţionamentul bufonului. Se frământa doar că el, băieţelul, e prea slab pentru a-i pune planurile în aplicare. Şi fiindcă îndoiala, ori remuşcarea, ori ruşinea nu-i mai dădeau nici măcar târcoale, poruncea tot mai des să se taie ici-colo câte un cap nevinovat, spre a-şi putea legăna iluzia că Răul a mai primit o lovitură.
Aşa treceau zilele în Lumea Fermecată, până când, într-una din ele, aparent fără nicio explicaţie, bufonul făcu ceea ce toţi ceilalţi, mai puţin băieţelul, anticipaseră că va face: puse foc la palatul princiar şi dădu bir cu fugiţii. Nu înainte de a-i rade băieţelului o papară bună, ca să-şi aducă aminte de ea toată viaţa. Băieţelul se sperie de moarte. Îşi reaminti ca prin ceaţă ce era de fapt: un băieţel ca toţi băieţeii, cu o pălărie prea mare. Strigă după ajutor în tot palatul, dar numai ecoul îi mai răspundea. Slujitorii fugiseră de mult cu toţii. Ieşi pe străzile Lumii Fermecate, ajunsă acum o ruină. Oamenii îl priveau cu ochi piezişi, mai goi decât în prima lui zi acolo. Văzându-se singur şi în primejdie, cu pălăria ce-i cădea acum până dincolo de nas, îşi luă inima în dinţi şi îl chemă pe bătrân.
În cele din urmă, bătrânul apăru. La vederea ruinelor fumegânde, tot ce mai rămăsese din nefericita Lume Fermecată, un fior de spaimă făcu să îi tresalte umerii. Îi ridică pălăria de pe cap. În mâna bătrânului, pălăria era minusculă, dar ochii băieţelului, eliberaţi în sfârşit, o vedeau uriaşă.
Bătrânul îl luă pe băieţel de mână şi îl trecu de partea cealaltă a pădurii. De rămas bun, îi spuse: „Ai fost un băieţel viteaz, dar mintea ţi-a fost mai nevolnică decât inima. Acum s-au înnegrit amândouă, iar tu va trebui să trăieşti până la sfârşitul zilelor cu amintirea acestei slăbiciuni. Du-te înapoi la mama ta. Ea îţi va spune ceea ce n-ai reuşit să înţelegi în Lumea Fermecată: o bucată de prăjitură e de ajuns ca să alungi Răul din lume. Trebuie doar să o împarţi cinstit şi înţelept, fără să îţi favorizezi bufonii şi fără să păstrezi nimic pentru tine.”

….Aici se încalecă pe o şa arătându-ni-se că, în lumea reală, dincolo de pădure nu te aşteaptă mama, ci doar alte vrăjitoare, alţi bufoni şi alte lupte cu Răul.

cloudsÎntr-o bună zi, după lupte de hărţuire care păreau să nu se mai termine, vrăjitoarea dispăru ca prin minune. Hotărâse că era prea bătrână şi prea obosită ca să se mai ţină de şotii cu ştrengarii ăştia, era timpul să-şi vadă de ocupaţii mai serioase. La urma urmei, împărăţia Răului e nesfârşită, Lumea Fermecată nu e decât un colţişor minuscul şi lipsit de perspectivă, un fel de gubernie de graniţă. Plecă dimineaţa prin pădure şi dusă a fost. N-au mai văzut-o niciodată de atunci, auzeau doar din când în când despre ea că e bine-mersi şi împarte Răul în inima cetăţilor mai mari, cu vrăjitorii cei puternici.
La început nu le venea să creadă, nu ştiau dacă trebuie să se bucure, nu erau capabili să-şi infrângă frica, ori sfiala. Băieţelul era şi el nedumerit. Aşadar se sfârşise? Aceasta fusese marea luptă despre care îi vorbise bătrânul? Învingătorul nu era un erou, ci doar cel care a rezistat cel mai mult la hârşâială? Era puţin dezamăgit. Din ziua plecării vrăjitoarei, constată că pălăria lui încetase să se mai micşoreze. Dar nu îndrăzni să spună nimănui, nici măcar sieşi, de teamă că i s-ar putea face frică. Se strădui să uite de pălărie şi, în cele din urmă, se obişnuise atât de mult cu ea peste ochi, încât chiar uită. Aşa cum uitase şi de restul poveţelor bătrânului. Doar de dorinţa fierbinte de a lega Răul şi a-l arunca definitiv dincolo de Soare nu putea uita. Îl chinuia zi şi noapte, astfel că începu să le vorbească şi celorlalţi despre ea. Tovarăşii din ceată îl priveau cu scepticism. Era frumos ce voia el, dar era imposibil. Ei se născuseră cu Răul, trăiau cu el, îl sorbeau din fiecare pahar cu apă şi îl inspirau cu fiecare gură de aer. Dorinţa lor era de a-l simţi mai puţin, dar de scăpat, ştiau că nu au cum să scape. Şi apoi, această luptă pe viaţă şi pe moarte cu Răul ar fi însemnat noi suferinţe şi noi distrugeri, moarte, sfâşiere şi ruină, totul pentru un ţel imposibil. „Ar fi mai de folos, ziceau ei, să ne punem pe construit, să renovăm palatele acestei ţări, să facem recoltele să rodească iarăşi, să redeschidem şcolile şi să-i învăţăm pe copiii noştri să fie mai buni ca noi. Numai aşa umbra Răului va putea fi micşorată, puţin câte puţin”.
Temerile şi zăbava vechilor tovarăşi îl cam enervau pe băieţel. El se simţea tot mai matur şi mai puternic. Începuse deja să se creadă bărbat şi să se poarte ca atare. Mucoşii ăştia nu mai erau de nasul lui. În plus, cei cu vorba meşteşugită îi erau tot mai numeroşi în jur. Îl lăudau de dimineaţă până seara, unii pentru că voiau ceva de la el, alţii ca să li se uite păcatele, iar alţii, pur şi simplu din obişnuinţă. Băieţelul se simţea de două ori măgulit: o dată de vorbele lor pe care le credea, şi încă o dată pentru că oamenii cu vorbe meşteşugite erau mai ales adulţi, iar el simţea că trecuse în cercul iniţiaţilor.
Umbra Răului încă se lăbărţa peste Lumea Fermecată. Cele câteva spărturi în norii grei abia lăsau să treacă, ici colo, câte o rază de soare. Zi şi noapte, sfetnicii zvârleau suliţe către cer, doar-doar or mai speria Răul. Poporul începuse să crâcnească. Acum, că vrăjitoarea nu mai era, voia un semn de schimbare în bine, voia ceva, voia. Discursurile băieţelului la foc nu mai încălzeau pe nimeni. Iar băieţelul se plictisea tot mai mult. Parcă n-ar mai fi vrut să fie izbăvitor, era mai bine când era un băieţel ca toţi ceilalţi.

(Va urma)

Ajunseră în Lumea Fermecată. Totul arăta la fel ca în lumea din care venea băieţelul. Doar un vânt rece te cutremura uneori, când traversai la câte un colţ de stradă, dar nu dura decât cât o părere. Şi privirile celor pe care îi întâlneau erau uneori piezişe, alteori obraznice, iar alteori doar nepermis de resemnate. Bătrânul îl conduse la palatul princiar, îi dădu o pălărie de prinţ care cădea prea mare pe căpşorul băieţelului şi îi mai spuse: „ Aici ne despărţim. Lumea Fermecată aşteaptă de la tine izbăvirea. În curând, va trebui să te lupţi cu vrăjitoarea cea rea. E bătrână şi obosită, o poţi învinge. Câţiva dintre cei de aici te-ar putea urma, dacă ştii să le câştigi încrederea. Cei mai mulţi vor sta însă deoparte, căci oamenii Lumii Fermecate se tem de vrăjitoarea cea rea mai mult decât de orice altceva pe lumea asta. Ei nu înţeleg şi poate nici tu, dar ai mare grijă: lupta cu Răul începe abia după ce alungi vrăjitoarea. Vei şti că ai învins atunci când pălăria asta mare îţi va intra pe cap doar atât cât trebuie.”
Apoi bătrânul dispăru, iar băieţelul rămase în mijlocul poporului său, cu pălăria cea mare căzându-i pe ochi. În popor, unii râdeau de pălăria lui, alţii se întrebau de unde o mai fi apărut şi pocitania asta mică, ce izbăvitor de doi bani le-a mai găsit şi bătrânul. Alţii însă îl priveau cu simpatie, fie pentru că aşteptaseră prea mult o speranţă ce nu mai voia să vină, fie pentru că, pur şi simplu, în fiinţa mică a băieţelului îşi recunoşteau propria lor fragilitate, iar în ezitările lui, propriile spaime în faţa Răului.
Încetul cu încetul, băieţelul îşi încropi o ceată de tovarăşi. La început erau mai ales copii ca şi el. Apoi, pe măsură ce vrăjitoarea cea rea îi împila mai tare, iar băieţelul urma cuminte sfaturile bătrânului, tot mai mulţi oameni din Lumea Fermecată veniră alături de el. Toţi aceştia îl priveau cu încredere, ba chiar cu duioşie. Ceilalţi, cei care nu îndăzneau, nu puteau sau nu voiau să se elibereze de spiritul vrăjitoarei, continuau să se uite pieziş la ceată. Dar în privirile lor era şi oarecare invidie. Joaca favorită a cetei era să se aşeze seara în jurul focului pentru ca băieţelul să le ticluiască discursuri. Era bun la asta. Le vorbea despre virtuţile Binelui în lume şi despre cât de fermecător va arăta Lumea Fermecată atunci când vrăjitoarea cea rea nu va mai fi. Îi încredinţa că Binele va ajunge să domine Răul şi în lumea lor. Ei îl credeau, el era măgulit. Era deja o formă de fericire. Plecau cu toţii îmbărbătaţi acasă. A doua zi o luau de la capăt cu pregătirile de luptă. Luptau şi luptau, uneori învingeau ei vrăjitoarea, dar cel mai adesea vrăjitoarea îi bătea pe ei. Însă nimeni nu dispera cu adevărat. Lacrimile de necaz se uscau repede în faţa focului imediat ce băieţelul deschidea gura pentru încă unul din discursurile lui. Şi, tot încetul cu încetul, băieţelul vedea cum pălăria lui cea mare se micşora pe zi ce trecea. Îi era tot mare, dar parcă nu-i mai cădea atât de des pe ochi.

(Va urma)

A doua zi, băieţelul porni dis de dimineaţă spre marginea pădurii. Un plan îi încolţise, mai mult în inimă decât în minte. Băieţelul nu mai avea răbdare să i-l împărtăşească bătrânului. Când bătrânul apăru în sfârşit la liziera pădurii, alergă spre el şi îi spuse dintr-o suflare: „Eu voi salva lumea ta de blestemul vrăjitoarei!”. Bătrânul nu zâmbi. O umbră melancolică îi umbri fruntea preţ de o clipă. Apoi îl întrebă cu toată seriozitatea: „Şi cum o vei face?”. „Tu spuneai ieri că lumea ta poate fi salvată de un bărbat cu inimă de băieţel sau de un băieţel cu inimă de bărbat. Mama mi-a spus că mintea creşte mai repede decât inima şi o poate păzi de răutate. Eu sunt un băieţel, dar dacă mintea mea va creşte mai repede decât inima, mă voi putea păzi de înnegrirea inimii. Voi fi un bărbat cu inimă de băieţel.”

Bătrânul rămase pe gânduri multă vreme. Într-un târziu, îi răspunse: „Eşti un băieţel curajos. Inima ta e o inimă vitează. Dintre toţi cei pe care i-am întâlnit, tu pari cel mai potrivit să izbăveşti biata mea lume. Poate şi mintea îţi va creşte mai repede, dacă iei aminte la cele din jurul tău. Iar atunci vei deveni bărbat. Dar fii cu băgare de seamă, în locul acela îţi poţi înnegri şi mintea, şi inima.” „Sunt deştept şi nu mă tem de oamenii răi, zise băieţelul plin de încredere. Voi lua aminte la ceea ce văd în jurul meu. Voi găsi oameni curajoşi şi buni, la fel ca mine, iar împreună cu ei o voi goni pe vrăjitoarea cea rea.” „Hm, şopti bătrânul, ai grijă mai ales la infatuare. Răul se hrăneşte cu orgolii.”

Porniră împreună prin pădure. Bătrânul îl ţinea de mână pe băieţel şi îi povestea despre Lumea Fermecată: „Aici, dragul meu băieţel, oamenii sunt ca toţi oamenii, bucuriile, tristeţile, plăcerile şi suferinţele lor sunt aceleaşi ca în lumea ta. Se duc la serviciu, se joacă, dansează, plâng şi se bucură. Îşi îngrijesc copiii, aşa cum pe tine te îngrijeşte mama ta, iar copiii lor îl aşteaptă pe Moş Crăciun aşa cum îl aştepţi şi tu. Poate că sunt mai săraci, dar nu-s mai proşti. Singura diferenţă este că pe cerul lor, umbra Răului e mai mare decât cea a Binelui. Acesta a fost blestemul vrăjitoarei.” Şi: „Oamenii din Lumea Fermecată au uitat ce este iubirea. Cei mai mulţi sunt răi, bârfitori, intoleranţi şi suspicioşi, unii sunt chiar necinstiţi, arivişti, oportunişti şi le place să facă rău altora, mai sunt şi unii care ştiu să laude cu vorbe meşteşugite, de ei trebuie să te temi cel mai tare. Dar dacă îi vei iubi mult, îşi vor reaminti şi ei cum se face. Dacă vei fi cinstit şi drept, se vor ruşina în cele din urmă de necinstea lor. Dacă le vei arăta toleranţă şi înţelegere, vor pricepe şi ei că lumea e mult mai frumoasă când îţi priveşti aproapele cu îngăduinţă. Găseşte-i pe cei deştepţi din născare, pe cei buni la suflet din născare şi pe cei care suferă cel mai mult de răutatea celorlalţi. Pe ei să ţi-i faci sfetnici. Să nu disperi şi să nu te amărăşti. Binele şi Răul sunt amestecate în Lumea Fermecată, ca şi în lumea ta. Nu vei reuşi să le desparţi şi, de fapt, nici nu trebuie. Trebuie doar să ajuţi Binele să îşi întindă cât mai mult aripa peste cerul Lumii Fermecate. Atunci când umbra Binelui va fi mai mare decât cea a Răului, vei şti că ai reuşit.”

Băieţelul asculta şi iar asculta. Nu i se părea prea greu ce avea de făcut. O parte din povaţa bătrânului nu-i plăcea însă deloc. El ar fi vrut să despice bolta Lumii Fermecate şi să despartă Binele de Rău odată pentru totdeauna. Să lege Răul fedeleş şi să îl azvârle dincolo de Soare, în lumea frigului veşnic. „Cum adică să nu încerc? îşi spunea, iar inima lui micuţă tresălta de indignare. Atunci la ce bun să mai rup blestemul vrăjitoarei, dacă Răul va pândi mereu din umbră?! Bătrânul greşeşte, Binele şi Răul trebuie despărţite odată pentru totdeauna. Eu voi fi cel ce izgoneşte Răul din lume.” În sinea lui, hotărâse deja. Nu-i va spune bătrânului ce şi-a pus în cap. Va face ca şi când i-ar urma povaţa şi chiar i-o va urma pentru început. Apoi, când momentul va fi propice, va scoate sabia Binelui şi va spinteca tot Răul din lume. Nimeni nu va şti, doar el. Iar când se va da bătălia, cei mai puternici vor supravieţui, pe restul nu va avea de ce să-i regrete. Băieţelul nu se îndoia că aceia mai puternici vor fi şi cei buni. Inima lui era plină de vitejie, dar mintea îi era de copil.

(Va urma)