Archive for the ‘Viata la Bucuresti’ Category

Babe sticlind in poarta

 

 

 

Foto: Antonio Cioarek

 

 

Văduva mea cântare e pentru voi,

babele mele în floare,

Din ochii voștri împietriți izbucnesc în rod corcodușii spre toamnă,

Pe umerii voștri dorm ciorile iarna,

 heralzi ai Giuleștiului,

Primăvara, brebeneii se sinucid sub papucii voștri de plastic.

 

Ce-ar fi bandanele hipsterilor fără diftinele voastre cărămizii sticlind a sictir milenar pe o bancă de lemn?

Ce-ar fi viețile noastre anonime fără sprâncenele voastre întrebătoare?

Și cât de singure ne-ar rătăci coșmarurile în fierbințeala de vară,

de n-ar fi insomnia voastră să ni le legene

 

Cerul  războinic și iubăreț zumzăie aprig sub basmalele voastre strânse ciorchine,

Noi ne târâm amnezici la umbra blocurilor, sub alt fel de cer,

Mitologia noastră se risipește în vânt ca fumul țigărilor de contrabandă,

căci cine mai știe astăzi să stingă chibrite în apă bolborosind.

 

Voi, pentru care amurgul se întâmplă doar în Giulești,

Voi sunteți cenzorii nopților noastre,

În voi, trădările de peste zi se oglindesc ca vrăbiile grase

în ochiul înfometat de maidanez,

iar când, într-un târziu, vă hotărâți să dezertați de la datorie, din porțile voastre la inima cerului e doar o stație de tramvai,

cam de la pod, până la cimitirul 4 Aprilie.

 

Cine sunt eu, să vă știrbesc misterul sticlirii din poartă,

babele mele fecioare?

Giulesti44

Tramvaiul 44, la Rapid în poartă.
Foto: Antonio Cioarek

Soarele se aburcă șontâc în cârca Giuleștiului cu o sacoșă în raze,

E ora sindromului colectiv,

manie din vremea când Piața Matache încă mai exista.

Giuleștiul zornăie dimineaţa din toate geamurile,

praful lui transformă toți corcodușii într-un mănunchi de trestii gânditoare

purtând pe umeri, din creangă în creangă, umbre șontâcăinde cu sacoșe în mâini

pe ultimul drumul spre resurecție.

 

Căci da, și pe el, tramvaiul 44, au vrut să-l ucidă,

dar nu le-a ieșit,

Da, și pe el au vrut să-l îndrepte spre alt orizont,

dar orizontul nu se oferă pe tavă când vii din Giulești,

Pe vremuri, jurau că l-au zărit la capătul lui 44 bețivii de dimineață, dar numai țigăncile vânzătoare de flori ajungeau până acolo,

Acum sunt prea bătrâni, prea convertiți la sacoșă,

așa că nimeni nu mai vorbește despre asta.

 

Tramvaiul 44 își zornăie povara de trestii gânditoare spre fantomatica lor destinație,

El a murit și-a înviat,

Iar noul său zornăit pe şine spre orizontul lipsit de certitudine e, pentru mănunchiurile de trestii gânditoare cu sacoşe în mâini,

cam singura dovadă că Dumnezeu încă mai există şi că, din când în când, veşnicia lui tolerantă încă mai taie bilete în poartă, la Rapid.

Moș Gerilă în Giulești

Moș Gerilă în Giulești

 

 

Foto: Antonio Cioarek

 

 

 

 

Asta e o poveste pe care nu prea știu cum s-o spun.

Cum își povestesc fetele tații? Mai ales că al meu nici nu era unul standard.

Îmi amintesc, spre pildă, cum m-am intersectat cu un șobolan pe scara blocului – era după apocalipsa Giuleștiului – și l-am trimis să-l omoare,

l-a ucis

apoi s-a întors să ne povestească, nu lupta, ci cum arăta șobolanul strivit,

iar eu m-am simțit ca o idioată.

Cred că de la el mi se trage cel mai mare defect al meu: nu pot iubi un bărbat până nu-l văd că plânge măcar puțin, măcar așa, la beție.

 

La vremea când Giuleștiul era ocupat de ruși, tata era un mucos cu părul roșu și probleme de onoare:

Ducea lupte de stradă cu invadatorul care ducea lupte de stradă cu surorile lui,

Rușii luptau cu kalașnicovul, tata cu praștia,

Dar asta nu conta pentru niciuna dintre părți.

Când avea chef să se laude, tata încă mai povestea ce țintaș bun învățase atunci să fie, cum le zbura el cascheta rusnacilor cu praștia agățată de brăcinari și ce pățise țintașul când greșise odată ținta.

 

Rusnacul nu avusese, pesemne, noroc la spirt în ziua aceea, căci alerga al naibii de sprinten,

Tata avea avantajul terenului, îl știa ca-n palmă.

L-a fugărit până la locul în care se află acuma piața, gândea s-o taie pe Popovăț și să se piardă în Dâmbovița,

Își auzea ghetele duduind prin curțile cu dalii,

peste beciuri de lemn, peste gâfâielile tupilate ale femeilor din Giulești,

Ghetele scâlciate ale tatei, bocancii găuriți ai rusnacului zuruiau în troacele spoitorilor,

În urmă, spoitorii huleau a moarte invadatorul pe limba lor,

dar nicio poartă nu-l înghițea pe tata, nicio uliță nu se căsca să-l ascundă.

 

 

Și fugi, și fugi, și simți pe sub coaste încolăcirea de brațe blonzii, și simți cum pământul ți se îndepărtează de sub picioare, de parcă în sfârșit ai fi avion și în sfârșit ai fi reușit să decolezi, așa cum te rugaseși în versuri mai adineaori,

îți spui singur în gând sfârșitul poveștii, închizi ochii strâns și

 

Tot Donul, și toată Volga, și tot Niprul, și toată stepa calmucă îl pupau pe tata

cu toate buzele deodată,

Pe ochii închiși, pe fruntea asudată de spaimă și fugă, pe părul lui roșu și chiar pe nasul mucios,

Nimeni nu mai hulea pe nicio limbă, era o liniște cum nu mai fusese de aproape cinci ani,

Plânsul copilului și râsul bețivului se sărutau în mijlocul uliței,

ca un kalașnicov cu o praștie.

 

La urmă, rusnacul se duse în treaba lui, iar spoitorii îl duseră acasă pe tata,

la beciul de lemn în care surorile boceau îmbrățișate gândind la ce îi vor spune bunicii când vine de la Regie.

Nimic nu i-au zis, fiindcă nu știau ce,

 cine pricepe războiul în timp ce-l trăiește?

Doar tata-eroul credea că în ziua aceea a înțeles cum e cu târâișul omului prin istorie

 

                                     Sau, cel puțin, asa se lăuda mai târziu

Nucul

 

 

 

 

 

 

Foto: Antonio Cioarek

 

Uite, frate, că nu-l dovediră, nici ai lor, nici ai noştri

Sau poate că nici nu era o miză, doar mie îmi place să cred că le-a rezistat.

 

Ce-i drept, pe atunci era idolul uliţei.

 

Ne dădeam uţa în el,

Îi rupeam frunzele şi ne frecam cu ele pe degete, ca să mirosim voluptos, a iod.

 

Maică-mea îşi amintea cum legănase păpuşi de cârpă la umbra lui.

„Păpuşi tâmpite!”, replicam io savantă

Şi o strângeam la piept pe Camelia mea de plastic, cea cu ochii albaştri veşnic deschişi, de la Arădeanca,

Între timp, îmi ştergeam zeloasă degetele maro pe rochia  nou tricotată de tanti… cum o chema?

Ce mai contează, oricum la faza asta maică-mea se enerva îngrozitor.

 

Şcoala veche i se pitise cu totul în spate.

Nouă ne plăcea să credem că tocmai fusese frecată cu untură şi tot speram ca vreun câine să-i dea târcoale, pentru că avea gardul de zid şi geamuri mânjite de vrăbii,

dar n-ai să vezi.

 

O castelană părea şcoala veche printre casele de chirpici,

Iar el, un cavaler printre duzi.

Duzii ăia jegoşi, de-şi împroşcau progenitura în şanţ, în curtea şcolii, în capetele noastre.

Noi le-o striveam sub papuci, pătrunşi de conştiinţa fiinţei superioare.

 

Nu-mi amintesc să-l fi văzut rodind vreodată, adică nu-mi amintesc să-l fi cules cineva,

da’ aici e altă poveste.

 

 

Cine n-a ascultat blesteme în Giuleşti, când cu demolarea, e cel mai probabil un zero barat la teologie.

Eu le-am ascultat, am crescut cu ele, iar asta, nu ştiu cum, m-a ajutat să uit.

Uitasem:

          umbrele lui în curtea şcolii şi umbra şcolii peste casele de chirpici

          mirosul de iod şi mirosul de apă clocită

          sângele dudelor strivite în căldura amiezii

          mirarea liliacului înflorit, nefurat de nimeni

          sârma de rufe scârţâind a jale în vânt

          coteţul despuiat din care Băiatu’ fugise, gonit de orizontul cel nou sau poate de alt instinct, mai câinesc – căci nu puţine babe şi-au dat atunci tributul teologiei, cu ultimul blestem agăţat de buzele vinete

 

Uitasem chiar şi vuietul, vuietul morţilor scufundaţi în Lacul Morii fără lumânare

 

(Ba, cred că pe ăla nu l-a uitat nimeni, l-am mai înecat o dată în noi şi l-am scos în lume,

imnul secret al resemnărilor noastre închise de-acum în cutii de beton)

 

Giuleştiul chirpiciului n-a apucat să mănânce în viaţa lui vreo madlenă,

Giuleştiul de blocuri n-aude vuietul morţilor, nu simte ochii de zombi în ceafă,

Cine mănâncă madlene-n Giuleşti e un luzăr.

 

Acum, să nu crezi că deja presimţeam, la marginea Lacului Morii, aşteptând rânjitoare, madlena mea, luzăreala mea,

adică pe el. Nu, frate, fii serios cu teoriile astea paranormale!

 

E drept, istoria e un gard cocârjat prin care iscodim ca orbeţii,

cu degetele, cu umbra,

Asta am înţeles abia când l-am văzut cum stătea fix în mijlocul drumului şi strica un loc de parcare între blocuri, iar în spatele lui încă se mai pitea ea, şcoala.

Era la fel de sigur pe el, iar ea, la fel de mânjită de vrăbii.

 

Io n-am putut decât să-l arăt cu degetul:Uite-l, e nucu’!

La ce bun să fi zis altceva şi mai ales cui,

din toată armata blestemelor risipite, doar eu mai ştiam că duzii muriră ca proştii, da’ pe el nu l-au dovedit.

 

Asta, mă rog, în cazul în care-ar fi fost o miză.

AntonioCioarek Giulești 7 a.m.

Foto: Antonio Cioarek

 

 

 

În Giulești, soarele nu răsare niciodată singur,

În orice caz, nu răsare așa, de capul lui,

În zona triajului, spre exemplu, dreptul la răsărit a fost reglementat cam acum șapteș’cinci de ani (ca mîine suta), mai precis, atunci când primul ceferist a călcat pe bec și s-a întors acasă pilit, dar prea devreme,

iar nevastă-sa – care lucra la Regie – a crezut că e deja timpul și a lepădat în curtea din spate, înainte să plece la muncă

Nu că atunci lepădatul ar fi fost o problemă mai mare decât acum, dar nu se face să lepezi așa, la colțul casei, pe întuneric

Așa că de atunci babele cartierului au stabilit răsăritul cam la vremea la care femeile ceferiștilor lepădau în curtea din spate, după scatoalcele conjugale.

Mai era câte una, fată de țară, care făta câte zece, ca pocăitele

Babele se cruceau,

„Astea, maică, veneticele…”

Dar lăsau vorba neterminată, căci viitorilor mucoși, zdrențăroși, viitorilor copii de prăvălie trebuia să le tai, totuși, buricul, să-i îmbăiezi măcar o dată în viață,

Soarele încălzea pentru ei apa de baie și pereții de chirpici, era un fel de moașă, cum ar veni

Când mai creşteau, le desena modele de bronz prin găurile izmenelor, ca o bunică grijulie,

Le întărea chiftelele de pământ cu care dădeau în geam la babe,

Le încălzea vînătăile de la degete când izbeau prea cu sârg în mingea de câlți,

Le usca mucii și, din când în când, lacrimile.

 

Târziu, mult mai târziu – cam după încă vreo zece povești pe care urmează să vi le spun – au venit rușii

Și i-au prefăcut pe băieții de prăvălie în baștanii cartierului.

Tot rupți în fund, bețivi și caftitori – căci așa pomeniseră, iar omul trebuie să țină la datina lui –

 dar cel puțin eliberați din ucenicie,

Nevestele ceferiștilor și-o furau la fel, plecau dimineața tot la Regie,

Acum însă le trezea imnul la difuzor, iar după scatoalcele conjugale lepădau ca doamnele, la maternitate,

Cât despre ceferiști, eheee, ceferiștii deveniseră dictatori fără s-o știe.

 

Noroc cu babele, că lor nici rușii nu le-au mai putut schimba orizontul,

Altfel, soarele ar fi putut să fie, doamne ferește!, eliberat și să răsară până în ziua de azi de capul lui,

 

Ceea ce în niciun caz nu se întâmplă în Giulești.

ImaginePatriot de Giulești

Foto: Antonio Cioarek

Acum ceva vreme mi-am cunoscut pe Facebook un vecin. Nu că as fi o introvertită, dar se pare că asta e, realmente, condiția omului postmodern: să-și întâlnească vecinii pe Facebook. Când vom ajunge să ținem și ședințe de bloc pe Skype, pesemne că vom fi atins chiar post-postmodernitatea.

Pe scurt, întâlnirea aceasta a fost hotărâtoare pentru ceea ce mi-am propus să fac acum. Mai întâi, pentru că Antonio Cioarek, fotograf de profesie, a avut ideea pasionantă a unui proiect pe care l-a numit Giulești Mon Amour 365. O colecție de 365 de fotografii din Giulești, câte una pentru fiecare zi a anului. Și asta m-a suprins cumva, pentru că și eu trec în fiecare zi a anului prin același peisaj, dar nu m-am gândit niciodată – sau, cel puțin, nu foarte serios – la potențialul lui expresiv. Apoi, pentru că, din modul în care ne-am regăsit – adică pe Facebook – mi-am dat seama ca lumea știută de mine din poveștile a trei generații de giuleșteni, Giuleștiul meu interior, cum ar veni, s-ar putea să-și trăiască ultimele clipe. Deja, Giuleștiul de azi nu mai seamănă cu Giuleștiul copilăriei mele, iar Giuleștiul copilăriei mele nu mai păstra decât foarte puțin din Giuleștiul fabulos (adică, plin de fabule) al părinților și bunicilor mei. Așa că m-am hotărât să fac și eu ceva, cu armele mele, întru viețuirea acelor straturi succesive de Giulești pe care le port în memorie. M-am hotărât să încerc o epopee neconvențională a Giuleștiului în 24 de tablouri, câte unul pentru fiecare oră a zilei. Dacă voi reuși, încă nu știu, doar îndrăznesc să sper. Dacă va conta și pentru altcineva în afară de mine, nu-mi pasă. Dacă, la capătul acestei încercări, Giuleștiul mitic – acela care, pentru cunoscători,  a mai rămas doar o stare de spirit – se va fi regăsit integrat, măcar puțin, în Giuleștiul postcomunismului / postmodernității noastre, voi considera că mi-am îndeplinit o datorie, nu doar personală, ci și, cumva, profesională 🙂

Și încă ceva: cu excepția episoadelor „de tranziție”, fiecare poveste pleacă de la relatări și personaje „adevărate”. Adică, așa cum mi-au fost povestite la vremea lor.

Ca să poţi contempla un oraş în toată misterioasa lui ambiguitate, n-ai decât vreo două şanse: fie să-l priveşti cu ochiul virgin al noului venit, fie să ţi-l povestească cineva. Cei mai mulţi bucureşteni de vârsta mea s-au născut într-un oraş în care încă mai existau grădinile cu dalii şi ferestrele cu perdele croşetate, glodul mahalalei interbelice şi muzicile ţigăneşti tradiționale, mirosul de oţet al murăturilor de toamnă, nunţile cu bairam în plină stradă. Au crescut însă într-un oraş de betoane, s-au jucat prin gropile fundaţiilor de blocuri etern neterminate, au şterpelit castane şi muşeţel din curţile abandonate ale unor case în curs de demolare, fără să se sinchisească prea mult de poveştile de viaţă din spatele zidurilor ştirbe. Cei mai mulţi eram convinşi – şi poate încă mai suntem – că acesta e mersul inexorabil al progresului urban. Cei mai mulţi nici nu ne mai putem imagina viaţa fără goana matinală spre staţia de metrou, fără blocajele în trafic, fără asfaltul etern găurit al şoselelor depășite de situație, fără sclipiciul de prost gust al reclamelor pe pereţii blocurilor de prin centru sau de prin noile mahalale. Cei mai mulţi nu prea iubim – sau nu recunoaştem că iubim – acest oraş murdar şi eteroclit. Visăm la capitalele europene cu care el nu are încă nicio şansă să se compare, urcăm în fiecare zi câte un număr zdravăn de etaje, înjurăm liftul cînd se strică, înjurăm administratorul sau pe băbuţa de la parter, oameni care petrec prea mult timp la fereastră şi aparent singurele fiinţe contemplative pe care le cunoaştem. E purgatoriul nostru cotidian, în formă de cutie de chibrituri, un univers ce pare să nu mai aibă demult nimic misterios. Din când în când, mai ales în serile de vară, ne scufundăm în hărmălaia de bon ton a localurilor din Centrul Vechi, căutând ceva, nu prea ştim ce.

Împreună cu colegii de la Arhivele Bucureştiului (pentru puţinii cunoscători, cele de pe Calea Văcăreşti) am experimentat însă şi o altă realitate. Una în care câteva zeci de pasionaţi – cei mai mulţi de o anumită vârstă, dar şi destui tineri, chiar foarte tineri – vin zi de zi la sala noastră de studiu pentru a cerceta, înţelege, iar mai apoi repovesti saga Bucureştiului, aşa cum ochii noştri au uitat să îl vadă.

Ideea acestui ciclu de conferinţe s-a născut din dorinţa noastră de a-i ajuta şi de a ne ajuta. Pentru ei, cei care ştiu şi vor să povestească, ar putea fi un loc în care poveştile lor să-şi poată găsi ascultătorii. Pentru noi, cei ale căror priviri citadine şi-au pierdut de mult virginitatea, ar putea fi o cale de a ne regăsi în Bucureştiul parţial uitat, parţial scufundat în amintirile copilăriei noastre: oraşul misterios, romantic, cosmopolit, uneori tandru, alteori foarte crud, colcăind de „romanţuri” căldicele, de pasiuni devastatoare, cu aerul greu deopotrivă de la parfumul de roze şi de la oţetul pentru murături, oraşul dispărut peste care pasul nostru de locatari la bloc trece necruţător fără să-i bănuiască existenţa fantomatică.

Ar putea fi…

În încercarea de a-l face să fie, am găsit un complice avizat în proprietarul unuia dintre locurile mitice – ba chiar mitíce 🙂 – ale memoriei bucureștene: Caru’ cu Bere. Unde s-ar putea împărtăși mai bine poveștile Bucureștilor decât în locul care le-a văzut, pe nu puține dintre ele, născându-se, evoluând (ca orice istorie care se respectă) în spirala amețitoare a vieții citadine, apoi căzând în uitare doar pentru a fi înlocuite de altele și de altele, și de altele…

În cea mai recentă carte a sa, invitatul de onoare al acestei prime conferințe din ceea ce sperăm să devină un ciclu lunar, profesorul Andrei Pippidi, scria despre București că ar avea „o frumusețe sfâșietoare, ca a oamenilor pe care i-ai iubit când nu mai au decât puține zile de trăit”. Dacă într-adevăr așa stau lucrurile, atunci cu atât mai mult Bucureștiul are nevoie de exercițiul nostru de memorie.

P.S.: It really happened and everybody seemed to enjoy it. See you next time!

A trecut şi sărbătoarea asta pascală, cu aceleaşi poveşti despre politicieni renăscuţi ca bucătari, indigestii şi părinţi alcoolici care îşi împărtăşesc copiii direct din biberon.

În mod excepţional, după două săptămâni de carantină, am decis că nici măcar ploaia nu ma va opri să iau lumină de la sursa autorizată. Aşa că am traversat strada la bisericuţa noastră din Giuleşti, dotată fiind cu bărbat, umbrelă şi maximum de toleranţă pentru puştii cordiţi ai cartierului. Desigur, lor li se fâlfâia magistral de toleranţa mea, preocupaţi cum erau să se înghesuie, strige, hăhăiască prin curtea bisericii, un popas ideal, se pare, în drumul spre discotecă.

Ok, iau lumină, asta stabilisem deja, dar cu ce o duc pe ploaie până acasă? Cu o lumânare din aceea cu capac de-i zic candelă, pe care o vinde şi magazinul bisericii, dar o găseşti la fel de bine – chiar mai ieftină – la vînzătoarele improvizate de pe trotuarul din faţă. N-am înţeles din prima de ce, la vânzătoarele ţigănci, lumânarea era roşie, iar la biserică era galbenă cu un abţibild pe ea. Abia după ce am citit abţibildul şi am auzit explicaţia „oficială” cum că aia e singura lumânare autorizată în faţa lui Dumnezeu – care Dumnezeu cică sponsorizează şi el, punându-şi la bătaie imaginea proprie (oare l-o fi întrebat vreun excesiv de fericit dacă e de acord cu asta? nu cred)  Catedrala Neamului, – am înţeles despre ce era vorba. Şi, recunosc cinstit, mi-a dispărut absolut orice urmă de toleranţă. Am decis că NU voi participa la această operaţiune mult prea terestră şi am cumpărat lumânare de la ţigănci. În jurul meu erau sute de astfel de lumânări roşii şi niciuna galbenă. Probabil mai mult din cauza preţului decât din intenţia unui protest civic. Dar nu contează, tot m-am bucurat de constatare.

Mai bine ajut o femeie săracă să-şi hrănească copiii, decât să sponsorizez deşertăciunea deşertăciunilor BOR. Şi sunt sigură că, în felul meu sceptic şi păcătos, atunci când fac asta, sunt mai aproape de adevăratul spirit al creştinismului decât oricare dintre evlavioşii care au avut ideea contribuţiilor forţate la Catedrala neamului lu’ Peşte. Mi-aş dori ca toţi ortodocşii normali la cap din România să refuze explicit această sarabandă a ipocriziei, cinismului şi vanităţii, tot mai învolburată în jurul afacerii cu catedrala. Măcar aşa, ca să le reamintim ierarhilor BOR că suntem toţi făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care, în plus, ne-a înzestrat şi cu liber arbitru, drept pentru care fiecare dintre noi, cleric sau mirean, e responsabil pentru alegerile sale şi se va mântui în consecinţă.

Dumnezeu să ne aibă pe toţi în pază şi să ne ferească de efectele  pământeşti ale vanităţii noastre!

Ceea ce urmează este o odă închinată telefonului mobil. Acea minune mică despre care aflăm de pe Discovery că n-ar fi fost posibilă fără existenţa siliciului în scoarţa terestră. Şi fără de care omul ar mai fi fost condamnat şi azi să rămînă, măcar din când în când, singur cu gândurile sale.

Înalta comunicare inter-spirite pe care o redau mai jos e absolut autentică. Certific, căci i-am fost şi eu protagonistă, chiar dacă doar indirect, ca – să zicem – medium.

„Sermo II

Morţii stăteau în noapte de-a lungul pereţilor şi strigau: Vrem să ştim despre Dumnezeu. Unde este Dumnezeu? Dumnezeu este mort?

– Alo! Ce faci, fată?

Dumnezeu nu-i mort, este la fel de viu ca pururi. Dumnezeu e creatură, căci este ceva definit şi de aceea diferit de pleromă. Dumnezeu este proprietate a pleromei, şi tot ceea ce am spus despre creatură este valabil şi pentru el.

– Aoleu! Iar eşti bolnavă?! Da’ ce-ai mai păţit acum?

El se deosebeşte de creatură prin aceea că este mult mai nedesluşit şi mai nedeterminabil decât creatura. El este mai puţin diferit decât creatura, căci fundamentul fiinţei sale e abundenţa eficientă,

– Ce să-ţi fac, fată?! Io ţi-am zis să-l mai laşi şi tu pă Nelu şi să-ţi vezi dă sănătatea ta. Că uite în cel hal ai ajuns, eşti mai babă ca mine.

…şi numai în măsura în care el este definit şi diferit de creatură, şi în această măsură el este desluşirea abundenţei eficiente a pleromei.

– Ţi-a zis şi doctoru’, toată lumea…

Tot ceea ce nu diferenţiem cade în pleromă şi este anulat cu contrariul său. De aceea, dacă nu-l diferenţiem pe Dumnezeu, atunci abundenţa eficientă este anulată pentru noi.

– Şi ce faci, iei ceva? Măcar poţi să mănânci? Te pomeneşti că stai şi nemâncată!

Dumnezeu este pleroma însăşi, după cum şi fiecare punct minuscul din creat şi din necreat este pleroma însăşi.

– Io nu pot să vin la tine în seara asta, că am treabă. Tre’ să gătesc pentru ăla micu’.

…Tot ceea ce separarea scoate din pleromă este pereche de contrarii, de aceea de Dumnezeu ţine întotdeauna şi diavolul. Această inseparabilitate este atât de strânsă şi, după cum aţi aflat, atât de indisolubilă şi în viaţa voastră…

– Ei, nu fac cine ştie ce, o salată orientală şi nişte chiftele. Nu mai ştiu, fată, ce să-i mai fac, că e mofturos! Nu vrea să mănânce nimic, nimic… Mă bat cu el să mănânce.

…precum pleroma însăşi. Asta provine de la faptul că ambii stau foarte aproape de pleroma în care toate contrariile sunt anulate şi devin una.

– I-am zis lu’ tac-su să nu-l mai îndoape cu dulciuri când vine dă la şcoală, da’ cu cine să mă-nţeleg? Căpoşi amândoi, şi răi…

…Dumnezeu şi diavolul se deosebesc prin plin şi gol, zămislire şi distrugere. EFICIENŢA le este comună. Eficienţa îi leagă. De aceea, eficienţa stă peste ambii, fiind un Dumnezeu deasupra lui Dumnezeu, căci uneşte plinul şi golul în efectul ei.

– Altfel, ce faci? A venit frati-tu dă la ţară? Zicea că aduce şi el nişte ouă…

Acesta este un Dumnezeu despre care voi n-aţi ştiut, căci oamenii l-au uitat. Îi spunem pe numele lui de ABRAXAS. El este şi mai nedefinit decât Dumnezeu şi diavolul.

– Ete, fleoşc! Ce, a dat el vreodată ceva pă gratis ca să mai dea şi-acum? Da’ io nu vreau, fată, pă gratis, îi plătesc, ce dracu’!

…Abraxas este efect, lui nu i se opune nimic în afara nerealului, de aceea liber se desfăşoară natura-i eficientă. Nerealul nu este şi nu se împotriveşte. Abraxas stă pe deasupra soarelui şi pe deasupra diavolului.

– Oricum, vezi, dacă vine, poate nu-mi zici… Că nu ştiu ce vă fac la amândoi!

El este probabilitatea improbabilă, este ceea ce are efect nereal. Dacă pleroma ar fi avut o fiinţă, atunci Abraxas ar fi fost desluşirea ei…

– [Râs zgomotos] Etee, vă fac pă dracu’, ce să vă fac?! Glumeam, ziceam aşa, să-l mai văd şi io. Mă-ta e bine, săraca?

…El este, ce-i drept, eficienţa însăşi, dar nu un efect anume, ci efectul în genere.

– Ţi-am zis că azi nu pot să vin. Ai grijă ce faci, că cre’ că şi mă-ta e mai verde ca tine. Că ea, acolo, toată ziua pă câmp…

El are efect nereal, căci n-are un efect anume.

– Ia şi tu ceva, nu sta aşa.

El este şi creatură, căci este diferit, şi pleromă.

– Şi mai lasă-l dracu’ pă Nelu, ţi-am zis! Toată ziua Nelu, Nelu….

Soarele are un anumit efect, la fel şi diavolul, de aceea ei ne apar mult mai eficienţi decât nedeterminabilul Abraxas.

– Ei, lasă, că al meu nu e ca al tău, al meu cel puţin mă ajută cu ăla micu’. Bine, face el şi prostii, da’  aşa-s bărbaţii, fată…

El este forţă, durată, schimbare.

– Bine, hai că te pupic! Ai grijă dă tine.

Aici, morţii făcură mare tărăboi, căci erau creştini.”

Tot cam pe-aici pseudo-medium-ul se scoborî istovit în pseudo-pleromă, la staţia George Vâlsan. Dar nu, restul n-a fost (încă) tăcere.

De vreo câteva zile, pe orice canal tv dau, pare să mă bântuie clipul publicitar al unei companii de telefonie mobila (i-aş da şi numele, da’ pe bune că nu mi-l amintesc, pe mine reclamele mă pierd imediat după poantă).

Vasăzică, clipul ista exhibă un băieţache corporatist care încearcă să-şi convingă şefulachele corporatist  să-i cumpere un abonament la ofertă, cu excursie la Paris inclusă. Şefulachele – corporatist, corporatist, da’ cu apucături teribil de bugetare – i-o taie şmechereşte zicându-i cam aşa:

„D’accord, je te prends l’abonnement mais c’est moi que je pars à Paris.”

Accentul tipului e remarcabil, aşa că la prima audiţie, aproape că nimic nu te izbeşte la ureche. La a doua, crezi că n-ai înţeles tu bine.  Abia la a treia sau a patra încep să apară nişte semne de întrebare.

Hai sa zic că primul semn de întrebare e de la franceza mea.  Poate ” je te prends l’abonnement” o fi totuşi corect, chiar dacă eu sunt tentată să pun  – cam şcolăreşte, e drept – „je prends l’abonnement pour toi”, ca să elimin posibila confuzie cu „îţi iau”, adică „iau de la tine” (hi, hi, te pomeneşti c-o fi vreun joc de cuvinte, în context). Chiar aşa, mă poate lămuri vreun native speaker (sic!) cum stau de fapt lucrurile?

Pentru a doua parte, nu cred însă că mai există dubii. „C’est moi que je pars”??? Spare me, prietene corporatist! Poate vrei să zici „c’est moi qui pars”, aşa cum ar trebui s-o şi faci, la câţi bani iei din abonamentul meu de bugetar umflat care apasă greu pe lanţul trofic al corporatiştilor din telefonia mobilă – PR – publicitate şi ce mai aveţi pe-acolo de-i plătiţi 50% la negru.

Ori reuşeşti să înjghebezi corect o frază pă franţozeşte, ori – şi mai bine – agrăieşti curat pe româneşte, ori pur şi simplu get a life şi nu ne mai insulta inteligenţa noastră de popor bugetar francofon. Uite, dacă ţii mult la fraza aia franţozească, îţi sugerez eu – pro bono, cum se obişnuieşte la bugetari – o variantă inteligibilă:

„D’accord, je prends l’abonnement pour toi mais c’est moi qui pars à Paris.”

Din experienţa vieţii de bugetar şi tot pro bono – ba chiar de plăcere, parole! – îi mai fac corporatistului publicitar şi o sugestie creativă, o posibilă replică de final a negrişorului corporatist abuzat în buclă de angajatorul său (atenţie! a se difuza numai în reclamele de după miezul nopţii):

„Va te faire enculer, crapule!”

Apropo, cum s-o traduce în franceza corporatistă „bătaie pe tigăi”? Bataille sur casseroles, cumva?