Ca să poţi contempla un oraş în toată misterioasa lui ambiguitate, n-ai decât vreo două şanse: fie să-l priveşti cu ochiul virgin al noului venit, fie să ţi-l povestească cineva. Cei mai mulţi bucureşteni de vârsta mea s-au născut într-un oraş în care încă mai existau grădinile cu dalii şi ferestrele cu perdele croşetate, glodul mahalalei interbelice şi muzicile ţigăneşti tradiționale, mirosul de oţet al murăturilor de toamnă, nunţile cu bairam în plină stradă. Au crescut însă într-un oraş de betoane, s-au jucat prin gropile fundaţiilor de blocuri etern neterminate, au şterpelit castane şi muşeţel din curţile abandonate ale unor case în curs de demolare, fără să se sinchisească prea mult de poveştile de viaţă din spatele zidurilor ştirbe. Cei mai mulţi eram convinşi – şi poate încă mai suntem – că acesta e mersul inexorabil al progresului urban. Cei mai mulţi nici nu ne mai putem imagina viaţa fără goana matinală spre staţia de metrou, fără blocajele în trafic, fără asfaltul etern găurit al şoselelor depășite de situație, fără sclipiciul de prost gust al reclamelor pe pereţii blocurilor de prin centru sau de prin noile mahalale. Cei mai mulţi nu prea iubim – sau nu recunoaştem că iubim – acest oraş murdar şi eteroclit. Visăm la capitalele europene cu care el nu are încă nicio şansă să se compare, urcăm în fiecare zi câte un număr zdravăn de etaje, înjurăm liftul cînd se strică, înjurăm administratorul sau pe băbuţa de la parter, oameni care petrec prea mult timp la fereastră şi aparent singurele fiinţe contemplative pe care le cunoaştem. E purgatoriul nostru cotidian, în formă de cutie de chibrituri, un univers ce pare să nu mai aibă demult nimic misterios. Din când în când, mai ales în serile de vară, ne scufundăm în hărmălaia de bon ton a localurilor din Centrul Vechi, căutând ceva, nu prea ştim ce.

Împreună cu colegii de la Arhivele Bucureştiului (pentru puţinii cunoscători, cele de pe Calea Văcăreşti) am experimentat însă şi o altă realitate. Una în care câteva zeci de pasionaţi – cei mai mulţi de o anumită vârstă, dar şi destui tineri, chiar foarte tineri – vin zi de zi la sala noastră de studiu pentru a cerceta, înţelege, iar mai apoi repovesti saga Bucureştiului, aşa cum ochii noştri au uitat să îl vadă.

Ideea acestui ciclu de conferinţe s-a născut din dorinţa noastră de a-i ajuta şi de a ne ajuta. Pentru ei, cei care ştiu şi vor să povestească, ar putea fi un loc în care poveştile lor să-şi poată găsi ascultătorii. Pentru noi, cei ale căror priviri citadine şi-au pierdut de mult virginitatea, ar putea fi o cale de a ne regăsi în Bucureştiul parţial uitat, parţial scufundat în amintirile copilăriei noastre: oraşul misterios, romantic, cosmopolit, uneori tandru, alteori foarte crud, colcăind de „romanţuri” căldicele, de pasiuni devastatoare, cu aerul greu deopotrivă de la parfumul de roze şi de la oţetul pentru murături, oraşul dispărut peste care pasul nostru de locatari la bloc trece necruţător fără să-i bănuiască existenţa fantomatică.

Ar putea fi…

În încercarea de a-l face să fie, am găsit un complice avizat în proprietarul unuia dintre locurile mitice – ba chiar mitíce 🙂 – ale memoriei bucureștene: Caru’ cu Bere. Unde s-ar putea împărtăși mai bine poveștile Bucureștilor decât în locul care le-a văzut, pe nu puține dintre ele, născându-se, evoluând (ca orice istorie care se respectă) în spirala amețitoare a vieții citadine, apoi căzând în uitare doar pentru a fi înlocuite de altele și de altele, și de altele…

În cea mai recentă carte a sa, invitatul de onoare al acestei prime conferințe din ceea ce sperăm să devină un ciclu lunar, profesorul Andrei Pippidi, scria despre București că ar avea „o frumusețe sfâșietoare, ca a oamenilor pe care i-ai iubit când nu mai au decât puține zile de trăit”. Dacă într-adevăr așa stau lucrurile, atunci cu atât mai mult Bucureștiul are nevoie de exercițiul nostru de memorie.

P.S.: It really happened and everybody seemed to enjoy it. See you next time!

Ca multor altora (presupun 🙂 ), mi se întâmplă și mie să am o serie de damblale, mai mult sau mai puțin costisitoare. Una dintre ele – probabil cea mai nevinovată – este aceea că, pe unde prind o expoziție mai acătări, nu-mi găsesc liniștea până nu o vizitez. Cât pricep, pricep, cât nu, Dumnezeu cu mila. Așa se face că, în dimineața în care negresa Soraya devenea mama eroină a nu mai puțin de cinci mieunători, am părăsit-o în plină acțiune, ca o bunică denaturată ce mă aflu, ca să dau fuga la Sinaia. Voiam să văd expoziția Klimt de la Peleș, cu riscul chiar de a rămâne blocată undeva în traficul infernal, de week-end.

Expoziția a avut parte de destulă publicitate, cu opinii favorabile din multe părți, așa că, dacă ar fi fost doar ca să multiplic corul lăudătorilor, pesemne nici nu m-aș mai fi ostenit să scriu aici. Ei bine, nu asta intenționez să fac. Chiar dacă lucrurile au mers mai degrabă bine pentru mine – în sensul că am prins o zi cu soare, traficul de vineri dimineața era fluid, iar cafeneaua de la Peleș e un loc absolut fermecător, unde găsești niște prăjituri admirabile – expoziția în sine a fost mai degrabă o dezamăgire. De fapt, nici măcar „mai degrabă”, ci pur și simplu o dezamăgire. Un iz de românitate (în sensul negativ al cuvântului) într-o atmosferă curat nemțească, cam ca fumul de mititei la Oktoberfest-ul bucureștean.

Mai întâi și întâi, nu mică ne-a fost surpriza când, urmând noi conștiincios marcajele către intrarea – cam lăturalnică – la mult trâmbițata expoziție, am nimerit peste o ușă încuiată. Nu ne-am explicat prea bine de ce era încuiată, dar fiindcă veniserăm tocmai de la București special ca să vedem operele cu care frații Klimt ilustrară Peleșul, nu aveam de gând să ne lăsăm intimidați așa ușor. Am sunat la ușa încuiată, mai întâi timid. Am așteptat vreo câteva minute fără să ne deschidă nimeni. Am crezut că am greșit intrarea, așa că am mai făcut un ocol al castelului, în căutarea ușii corecte. Doamna de la magazinul de suveniruri ne-a asigurat însă că nu greșiserăm, intrarea la expoziție era chiar acolo unde se afla ușa încuiată. Am revenit. Între timp se mai adunaseră vreo zece vizitatori, majoritatea străini. Au sunat și ei, am sunat și noi, în cele din urmă ne-am proptit cu toții în sonerie și n-am mai slăbit-o până când o doamnă în uniformă de bodyguard, din spatele căreia se ițeau încă vreo două persoane, tot în uniformă de bodyguard, a catadicsit să ne deschidă. Am intrat, dar nu chiar toți odată (între timp, numărul doritorilor deja se dublase, așa că jumătate din efectivele proptite în sonerie au trebuit să-și amâne așteptările pentru următoare rundă de sunat). Ușa a fost încuiată la loc în urma noastră, de parcă cei rămași la poartă erau bănuiți că fac parte din triburile mongole și că ne vor ocupa prin forță pe noi, cei pătrunși în sfârșit în castel. Între timp, ușa mare, cea prin care pătrundeau vizitatorii pentru turul uzual, era totuși larg deschisă. Oricum, la drept vorbind, cei de afară arătau mai degrabă a oameni pașnici și zâmbitori, fericiți că se pot bucura de o zi însorită în parcul Peleșului. Nu știu dacă ar mai fi fost la fel de zâmbitori într-o zi friguroasă, dar asta, la urma urmei, nu e treaba mea, ci a bodygărzilor cu pricina.

Am pătruns așadar cu greu în mult lăudata expoziție și, dintr-o privire, am înțeles de ce jumătate dintre noi fuseseră lăsați  (ne)politicos pe afară. E un spațiu mic, poate cu aer intim pentru cine caută intimitatea, dar totuși prea mic pentru un subiect atât de mare. Trei cămăruțe – de fapt, cotloane – ale castelului în care sunt însăilate, într-o expunere școlăresc-superficială operele pe care regele Carol I le-a comandat Kunstlerkompanie, atelierul de pictură în care Gustav Klimt și fratele lui Ernst și-au început ucenicia artistică.

Ceea ce se expune este, fără îndoială interesant. Pentru cunoscătorii operei lui Klimt, pentru că le permite să înțeleagă o primă etapă din evoluția artistului. Pentru noi, prostimea, pentru că – vorba unui post tv – ne gândim că, după ce a pictat Peleșul, Gustav a ajuns celebru, iar tablourile lui se vând acum cu o căruță de bani. În fine, fiecare după posibilități are câte ceva de văzut în mica expoziție. Păcat doar că aceia care au conceput-o – și care au avut din start o misiune destul de ingrată, dat fiind că singurele opere care nu sunt copii ale altor opere sunt frescele din sala de teatru și de pe plafonul scării de onoare a palatului, așadar imposibil de expus ca atare  în original – au recurs la o modalitate școlărească de expunere: ditamai textele didactice imprimate cu scris mare și afișate așa, sub plastic, la intrarea în fiecare din cele trei săli (m-am uitat în jur; prea puțini vizitatori se osteneau să le citească, luptând cu plictiseala, restul au preferat să le neglijeze magistral), etichete ca de caiet de școală lângă fiecare piesă expusă, fără contextualizare, fără niciun „lipici” pentru profani, fără ca măcar să se explice undeva că picturile originale din cele două spații ale castelului au fost imprimate pe pânză pentru a putea fi expuse, deoarece originalele erau, firește, de nedesprins de pe pereți. Probabil cei mai mulți au plecat de acolo fără să înțeleagă mare lucru din ceea ce au văzut. Nici măcar că, dacă vor să vadă și originalele, pot merge la intrarea din față și, contra unui preț mai piperat, să viziteze castelul.

Pe scurt, expoziția n-are niciun zvâc, niciun „vino-ncoa”, nicio viziune muzeografică sau cum s-o numi. Una peste alta, sunatul la ușă până îți deschide careva durează ceva mai mult decât vizita propriu-zisă. Noroc cu catalogul destul de ieftin și frumos imprimat pe care, de altfel, dacă îl cumperi, nici nu mai ai de ce să treci pe la expoziție. Și cu prețul de intrare (6 lei!) care nu te motivează neapărat să faci fasoane fiindcă ești ținut la ușă.

În rest, a fost simpatic. Dacă mai prindeți vreo zi cu soare în toamna asta, merită să dați o fugă până la Sinaia, să mâncați o prăjitură pe terasa cu vedere la castel, să vizitați castelul (în caz că nu ați făcut-o până acum), apoi să cumpărați catalogul expoziției Klimt & Kunstlerkompanie, să vă așezați pe o bancă în parc și să-l răsfoiți în tihnă. La întoarcere, nu uitați să publicați pe undeva o cronică entuziastă a expoziției, pentru uzul snobilor profesioniști.

Bildungsroman

Posted: Iulie 16, 2012 in Bazaconii

Pentru că a înregistrat ceva opinii favorabile în Rețeaua Literară, îmi transcriu și aici ultima găselniță auctorială, scrisă și  – iaca! – împărtășită cu mândrie (aproape) patriotică. Orice asemănare cu eventuala multitudine a personajelor din realitate e, desigur, aleatorie și complet accidentală 🙂

Mesia se născuse într-un sat din Moldova,

N-a fost despicare de ape, nici cutremur în munți,

A fost doar geamătul resemnat al unei țărănci sub nucul din spatele casei,

Mesia s-a întrupat din geamătul ăsta așa cum alții se întrupară din spumele mării

Sau din vorbele duhului ,

Și crescu Mesia, dar numai pe dinăuntru,

Ca miezul în nucă,

Alintat de coajă,

Scârbit de lemnul ei,

Și nicio rătăcire nu-i fu străină,

Spre exemplu, rătăcirea caprelor la păscut

–        Asta se întâmpla mai ales în faptul serii –

Mesia citea ce citea, visa puțin la cum o să crape coaja de nucă în care aproape că devenise bărbat,

Apoi somnul îl păcălea încă o dată și încă o dată,

Ca o femeie perfidă.

Așa ajunse Mesia să urască femeile.

Țăranca de mumă-sa renunțase de mult să-l mai bată,

Dădea de dușcă un gât de rachiu

Și gemea resemnată.

Mesia însuși nu practica resemnarea,

Își urma turma pe ulițe, neștiutor că în satele din Moldova toate ulițele duc la o discotecă.

Într-o seară, pe când behăia ca un țap (dar din alte motive), Mesia întâlni ielele la poarta discotecii,

Ielele sclipeau din toate încheieturile

Și îl strigau: “Mesia, vino să dănțuiești cu noi!”

Mesia scuipă spre iele a doamne ferește și se miră că descântecul are efect când ele se rispiră.

Rămase în drum să mediteze la puterile sufletului curat.

Mai târziu, în poarta discotecii apărură niște barbați,

îl înșfăcară pe Mesia de după ceafă și îi făcură ce fac toți bărbații când vor să impresioneze ielele.

Așa ajunse Mesia să urască bărbații care iubesc femeile.

Copiii satului nu erau nici mai buni, nici mai răi decât alții,

Ei nu știau că Mesia nu e de-al lor și-l tăvăleau toată ziua prin praful uliței,

Iar câinii satului – care iubeau copiii – fugeau întotdeauna în direcția copiilor,

Adică după Mesia.

Așa ajunse Mesia să urască copiii și câinii care iubesc copiii.

Încet-încet a înțeles că toată viața va rămâne doar un păstor de capre,

De aceea, când era întrebat ce vrea să fie când va fi mare,

Răspundea simplu: profet,

I se spunea că nu există școală pentru profeți, iar el răspundea tot simplu:

“Ulița satului e cea mai bună școală pentru profeți”

Și bătea ulițele cu pas măsurat, profetic.

Când coaja de nucă crăpă în sfârșit, pârâind ca o coadă de bici pe spinare,

Mesia simți un fior între coaste,

Știu că era vremea lui.

Acum, nu era o vreme chiar catifelată, nu aburea în ceașca istoriei cu reflexe aromitoare,  dar de aburit, tot aburea câte ceva.

Mesia descoperi că lumea era plină de femei,

Și de barbați care iubeau femeile,

Și de copii,

Și de câini care iubeau copiii,

Adică de tot ce ura el mai mult pe lumea aceasta.

Hotărî să se lase purtat de spiritul vremii, adică să-i aburească.

La scara istoriei, o viață e mai nimic.

Mesia era acum profet cu acte în regulă, fondase chiar un sindicat al profeților,

Atâta doar că profeții sunt niște ființe neliniștite,

Se mai caftesc între ei,

Se mai ponegresc,

Se mai demască,

Căci lumea e o coajă de nucă prea strâmtă pentru armatele aburinde ale profeților.

Mesia își făcea meseria fără fasoane.

Avea școala uliței.

Profețea și lovea,

Era mereu în calea pumnului aburitor,

Aburul îl ferea de pumnul împins cu ură frățească,

Virtutea văicărelii nu o confunda cu virtutea, dar știa să le folosească pe amândouă,

Pe prima chiar mai bine decât pe cealaltă.

Când se întâmplă era deja aproape de pensie.

Un pumn dăruit cu ură frățească, o clipă de neatenție,

Adevărații profeți se recunosc între ei.

Mesia simți cum aburul istoriei tocmai se risipise într-o ploaie de stele verzi,

Pricepu că pumnul acela ura femeile chiar mai mult decât el, ura copiii așa cum el nu reușise niciodată să îi urască, ura bărbații, fie că iubeau femeile, fie că nu, iar câinii iubitori de copii nu mai erau de mult o miză.

Știu că lasă lumea pe mâini bune și că vremea lui a trecut.

Ulița satului mai e supărată și azi că singurul ei profet nu a primit nobelul pentru pace,

deși a fost propus de mai multe ori,

Odată chiar de un grup de bărbați care încă iubeau femeile,

la drept vorbind, cam fără speranță.

Căutând explicații pentru o lectură franțuzească perplexantă (poate voi scrie și despre ea aici, dacă reușesc să-mi depășesc perplexitatea), am dat peste o carte fascinantă. Aparent, e doar o antologie de texte scrise de intelectuali care au fost comuniști – cu carnet sau fără – și care, la începutul anilor ’50, înțeleseseră deja că opțiunea lor pentru comunism nu era tocmai morală. De fapt, departe de a fi doar un document de propagandă tipic pentru Războiul Rece, cartea editată de Richard Crossman reprezintă mult mai mult de atât: e o traversare aventuroasă – și prin multe locuri, melancolică – a deșertului înflorit pe care îl reprezintă natura umană. N-aș vrea să anticipez, dar nu mă pot abține să nu enunț de la început concluzia (ușor mizantroapă, așa cum sunt multe dintre pasajele cărții) că politica – și istoria – îi trădează nemilos mai ales pe cei altruiști.

Sunt șase texte, introspecții în propriile convingeri politice, produse special pentru a fi reunite în carte de șase intelectuali ex-comuniști: Arthur Koestler, Ignazio Silone, Richard Wright, André Gide, Louis Fisher, Stephen Spender. Unii dintre ei preferă – poate din pudoare – să nu treacă de suprafața lucrurilor. Alții însă nu se dau în lături de la o autoanaliză revelatoare pentru întreaga specie a intelectualului idealist. Recomand în mod deosebit textele lui Koestler și Spender, care practică genul cu delicatețe față de specia umană și aproape fără menajamente față de propriul ego.

Sunt câteva aspecte care revin în mai toate aceste „confesiuni”:

– Mai întâi, într-un chip care frapează la prima vedere, aproape toți autorii vorbesc despre descoperirea comunismului ca despre o „revelație” și despre aderarea la partidul comunist ca despre o „stare de grație”. Cuvintele sunt folosite ca atare în text, fără nicio intenție de „ghilimerizare”. Așa e explicat și compromisul – care, în ciuda unui clișeu bine înrădăcinat, nu pare să fie, cel puțin pentru cei despre care e vorba în această carte, produsul ignoranței – cu părțile întunecate ale realității sovietice (Gulag, procesele-spectacol, teroarea stalinistă în ansamblul ei): omul convertit își predă raționalitatea în mâinile „zeității” pe care o creditează cu o înțelepciune transcendentă puterii umane de înțelegere. Dacă zeul comite acte monstruoase, pe care omul le percepe ca revoltătoare, atunci înseamnă, nu că zeul greșește, ci doar că rațiunea lui superioară nu poate fi înțeleasă de om. Nu întâmplător, cei care își mărturisesc „predarea” în mâinile unei forțe presupus superioare, vorbesc cu nostalgie despre confortul stării lor de iresponsabilitate. Nu trebuie să fi fost comunist, e destul să fii om ca să înțelegi cât de plăcut e să îți abandonezi voința – și angoasele implicite – în mâna cuiva pe care îl presupui mai puternic și mai înțelept decât ai putea fi tu însuți.

– A doua trăsătură comună e prezența revoltei sociale, complicată la unii dintre acești intelectuali cu un sentiment de vinovăție greu de depășit. Revolta în fața cruzimii lumii capitaliste, a dezumanizării omului prin sărăcie, a constatării că o mare masă de oameni suferă pentru prosperitatea unei mici categorii de câștigători. Iarăși, nu trebuie să fii – sau să fi fost – comunist (sau intelectual) ca să empatizezi cu această revoltă. E suficient să fii om și să nu fii excesiv dominat de propriul ego. Totuși, dacă ești intelectual și ai pretenții la tine, când constați nedreptatea capitalismului și continui să îți iubești semenii, e firesc să cauți o soluție, dacă nu de eradicare, măcar de ameliorare a inechității. Comunismul părea să ofere mai mult decât o soluție, pentru că el promitea însăși mântuirea. Cât de realistă poate fi o astfel de mântuire – cât de la îndemâna omului e ideea de mântuire în general – asta e o întrebare mult prea complicată ca să ți-o pui în prima fază a oricărei convertiri la orice crez.

– Foloseam mai sus cuvântul „vinovăție”. E important de explicat contextul acestei vinovății, pentru că el dă cel mai mult de gândit. Unele dintre vocile acestei cărți sunt cele ale unor intelectuali care, din perspectiva biografiei personale, ar fi putut foarte bine să treacă pe lângă sărăcimea acestei lumi fără să o remarce. O remarcă totuși și chiar ajung să sufere pentru ea. Ceea ce îi conduce spre comunism e, deloc neglijabil, impulsul altruist de a face bine umanității dezmoștenite. Și propriul complex de a putea trăi fericiți într-o lume în care nefericirea e majoritară.

– Ar mai fi și mirajul viitorului. Tuturor acestor oameni li se pare – cel puțin până la un punct – normal ca specia umană să își sacrifice prezentul pentru un ipotetic viitor fericit. Și pentru că viitorul e cea mai rezistentă dintre iluzii, faptul că el întârzie să devină prezent poate avea, în mod paradoxal, un efect oarecum reconfortant. Creștinii practicanți presupun că înțeleg asta mai bine decât mine.

– În fine, drumul spre „dezvrăjire” pare să fi fost cam același pentru toți: descoperirea unui univers artificial, în care, nu doar rațiunea omenească, ci și sensul cuvintelor e abolit după voința de nepătruns a „zeului”, descoperirea unei umanități convertite care păstrează în esența ei toate defectele restului umanității și încă ceva în plus: fanatismul atotscuzabil. Descoperirea că, în fond, „zeul” nu e decât un om care, în strădania lui sterilă de a-și depăși condiția, negându-și-o, nu face decât să-și irosească bruma de șanse la mântuire.

E greu, după ce ai citit cele șase texte, să negi utilitatea parcursului inițiatic al autorilor lor. Deși – așa cum ne-o arată fiecare dintre aceste experiențe individuale și experiențele multor altora, mai puțin dotați pentru stilul confesiv – e greu să crezi în validitatea unor concluzii dacă ele nu decurg din experiența personală, niște concluzii tot ți se impun:

– Poți, spre exemplu, să înțelegi că logica răului mai mic nu prea funcționează. Răul e rău, indiferent de măștile pe care le poartă, iar definiția răului n-ar trebui să fie o chestiune de nuanță. În orice caz, odată ce răul mai mic l-a învins pe cel considerat mai mare, răul mai mic devine pur și simplu răul mare.

– Sau poți să înțelegi că abandonul voinței – și fragilei rațiuni – umane în mâinile unei forțe presupus imanente nu e deloc garanția că vei ajunge la scopul dorit. Lupta  cu limitele propriei specii e cât se poate de personală și, ca atare, cât se poate de individualistă. Iar  „uzul rațiunii” individuale nu e un lux burghez, ci o armă necesară împotriva imperfecțiunii lumii oamenilor. Delegarea angoasei individului către o presupusă entitate colectivă, pe care o crede dispusă să lupte cu limitele speciei și în numele său, e doar o altă formă de lașitate. Citindu-i pe acești intelectuali, încep să cred că o dictatură, a proletariatului sau a oricui altcuiva, e de fapt suma – și expresia – individualităților abandonate, adică a lașităților confortabile.

-Ar mai fi și chestiunea asta spinoasă a viitorului ca Fata Morgana. Dar ea ar trebui să fie ușor de depășit pentru oricine înțelege că viitorul nu e suspendat undeva în aerul Pământului, ci e doar funcție a prezentului cu care croșetăm.

– În sfârșit, pentru că în carte se vorbește ciudat de mult despre credință și despre „divinitate”, nu mă pot împiedica să nu constat că miezul ei confesiv îmi confirmă o bănuială mai veche. O formulez aici, în toată brutalitatea sa: zeii nu există. Sau, mai precis, nu există în afara universului nostru uman. Zeii noștri nu pot trăi decât prin delegație, dacă noi decidem, dintr-un motiv sau altul, să le delegăm angoasele noastre, să credem că voința lor le poate depăși mai bine decât voința noastră. Din fericire, omul e o specie greu de ucis. Din nefericire, îi place teribil să se autoiluzioneze.

Pentru ironica lor actualitate în spațiul intelectual al României de azi, simt nevoia să transcriu aici două pasaje din textul lui Stephen Spender.

Primul : Dacă politicienii nu pot constitui o tabără onestă și sinceră, atunci intelectualii trebuie să-i sprijine pe cei mai puțin necinstiți, ajutându-i, dar totodată criticându-i și dându-le în vileag metodele bazate pe violență și minciună.

Al doilea: Interesele celor foarte puțini cărora le pasă de libertate trebuie să coincidă cu interesele celor mulți care au nevoie de pâine; altfel, libertatea este pierdută.

În drum spre Sibiu, unde sper să se întâmple lucruri interesante.

Sunt si eu în program, undeva pe aici:

Transitional Justice and the Impact of Old Elites in Post-Communist Romania
Monica Ciobanu Moderator
Alina Pavelescu The Memory Wars in Post-communist Romania: Public Discourse about the Holocaust and the Gulag
Cosmina Tănăsoiu The Limitations of Transitional Justice in Post-Communist Romania
Damiana Oţoiu Post-Communist Metamorphoses of the “Nomenklatura” Neighborhood: Privatization and Political Elites in Romania
Caterina Preda The Art of Memorialization: the Construction of a Different Memory in Postcommunist Romania
Lavinia Stan Discussant

Și sper să găsesc suficientă răbdare din partea coechipierelor pentru a împărtăși asta:

Memory wars in Postcommunist Romania

 

Imagine

Nu prea mai dormim bine de la o vreme

Ne ustură nopţile de visele nevisate,

Chipul unui copil mângâiat în somn,

Căţelul care ştia sigur că vom veni – tot în somn – acasă,

Bucuria lui că am venit într-un târziu,

Scaunul pe care ne aşteptau, dormitând matern,

O pătură şi o carte,

Zgomotul serilor prin fereastra deschisă,

Umerii noştri fragili,

uimiţi de savoarea fragilităţii,

cum se-alintau singuri în vântul de iunie,

Mica victorie a zborului fără aripi,

Marile spaime ale căderii în gol,

Speranţele şi ziua de după,

Blazarea şi voluptatea,

Vraja şi dezvrăjirea,

Tăcerea neştiutoare a dimineţii,

Câtă risipă de lume rămasă neterminată,

Căci nu prea mai dormim bine de la o vreme.

A trecut şi sărbătoarea asta pascală, cu aceleaşi poveşti despre politicieni renăscuţi ca bucătari, indigestii şi părinţi alcoolici care îşi împărtăşesc copiii direct din biberon.

În mod excepţional, după două săptămâni de carantină, am decis că nici măcar ploaia nu ma va opri să iau lumină de la sursa autorizată. Aşa că am traversat strada la bisericuţa noastră din Giuleşti, dotată fiind cu bărbat, umbrelă şi maximum de toleranţă pentru puştii cordiţi ai cartierului. Desigur, lor li se fâlfâia magistral de toleranţa mea, preocupaţi cum erau să se înghesuie, strige, hăhăiască prin curtea bisericii, un popas ideal, se pare, în drumul spre discotecă.

Ok, iau lumină, asta stabilisem deja, dar cu ce o duc pe ploaie până acasă? Cu o lumânare din aceea cu capac de-i zic candelă, pe care o vinde şi magazinul bisericii, dar o găseşti la fel de bine – chiar mai ieftină – la vînzătoarele improvizate de pe trotuarul din faţă. N-am înţeles din prima de ce, la vânzătoarele ţigănci, lumânarea era roşie, iar la biserică era galbenă cu un abţibild pe ea. Abia după ce am citit abţibildul şi am auzit explicaţia „oficială” cum că aia e singura lumânare autorizată în faţa lui Dumnezeu – care Dumnezeu cică sponsorizează şi el, punându-şi la bătaie imaginea proprie (oare l-o fi întrebat vreun excesiv de fericit dacă e de acord cu asta? nu cred)  Catedrala Neamului, – am înţeles despre ce era vorba. Şi, recunosc cinstit, mi-a dispărut absolut orice urmă de toleranţă. Am decis că NU voi participa la această operaţiune mult prea terestră şi am cumpărat lumânare de la ţigănci. În jurul meu erau sute de astfel de lumânări roşii şi niciuna galbenă. Probabil mai mult din cauza preţului decât din intenţia unui protest civic. Dar nu contează, tot m-am bucurat de constatare.

Mai bine ajut o femeie săracă să-şi hrănească copiii, decât să sponsorizez deşertăciunea deşertăciunilor BOR. Şi sunt sigură că, în felul meu sceptic şi păcătos, atunci când fac asta, sunt mai aproape de adevăratul spirit al creştinismului decât oricare dintre evlavioşii care au avut ideea contribuţiilor forţate la Catedrala neamului lu’ Peşte. Mi-aş dori ca toţi ortodocşii normali la cap din România să refuze explicit această sarabandă a ipocriziei, cinismului şi vanităţii, tot mai învolburată în jurul afacerii cu catedrala. Măcar aşa, ca să le reamintim ierarhilor BOR că suntem toţi făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care, în plus, ne-a înzestrat şi cu liber arbitru, drept pentru care fiecare dintre noi, cleric sau mirean, e responsabil pentru alegerile sale şi se va mântui în consecinţă.

Dumnezeu să ne aibă pe toţi în pază şi să ne ferească de efectele  pământeşti ale vanităţii noastre!