Căutând explicații pentru o lectură franțuzească perplexantă (poate voi scrie și despre ea aici, dacă reușesc să-mi depășesc perplexitatea), am dat peste o carte fascinantă. Aparent, e doar o antologie de texte scrise de intelectuali care au fost comuniști – cu carnet sau fără – și care, la începutul anilor ’50, înțeleseseră deja că opțiunea lor pentru comunism nu era tocmai morală. De fapt, departe de a fi doar un document de propagandă tipic pentru Războiul Rece, cartea editată de Richard Crossman reprezintă mult mai mult de atât: e o traversare aventuroasă – și prin multe locuri, melancolică – a deșertului înflorit pe care îl reprezintă natura umană. N-aș vrea să anticipez, dar nu mă pot abține să nu enunț de la început concluzia (ușor mizantroapă, așa cum sunt multe dintre pasajele cărții) că politica – și istoria – îi trădează nemilos mai ales pe cei altruiști.

Sunt șase texte, introspecții în propriile convingeri politice, produse special pentru a fi reunite în carte de șase intelectuali ex-comuniști: Arthur Koestler, Ignazio Silone, Richard Wright, André Gide, Louis Fisher, Stephen Spender. Unii dintre ei preferă – poate din pudoare – să nu treacă de suprafața lucrurilor. Alții însă nu se dau în lături de la o autoanaliză revelatoare pentru întreaga specie a intelectualului idealist. Recomand în mod deosebit textele lui Koestler și Spender, care practică genul cu delicatețe față de specia umană și aproape fără menajamente față de propriul ego.

Sunt câteva aspecte care revin în mai toate aceste „confesiuni”:

– Mai întâi, într-un chip care frapează la prima vedere, aproape toți autorii vorbesc despre descoperirea comunismului ca despre o „revelație” și despre aderarea la partidul comunist ca despre o „stare de grație”. Cuvintele sunt folosite ca atare în text, fără nicio intenție de „ghilimerizare”. Așa e explicat și compromisul – care, în ciuda unui clișeu bine înrădăcinat, nu pare să fie, cel puțin pentru cei despre care e vorba în această carte, produsul ignoranței – cu părțile întunecate ale realității sovietice (Gulag, procesele-spectacol, teroarea stalinistă în ansamblul ei): omul convertit își predă raționalitatea în mâinile „zeității” pe care o creditează cu o înțelepciune transcendentă puterii umane de înțelegere. Dacă zeul comite acte monstruoase, pe care omul le percepe ca revoltătoare, atunci înseamnă, nu că zeul greșește, ci doar că rațiunea lui superioară nu poate fi înțeleasă de om. Nu întâmplător, cei care își mărturisesc „predarea” în mâinile unei forțe presupus superioare, vorbesc cu nostalgie despre confortul stării lor de iresponsabilitate. Nu trebuie să fi fost comunist, e destul să fii om ca să înțelegi cât de plăcut e să îți abandonezi voința – și angoasele implicite – în mâna cuiva pe care îl presupui mai puternic și mai înțelept decât ai putea fi tu însuți.

– A doua trăsătură comună e prezența revoltei sociale, complicată la unii dintre acești intelectuali cu un sentiment de vinovăție greu de depășit. Revolta în fața cruzimii lumii capitaliste, a dezumanizării omului prin sărăcie, a constatării că o mare masă de oameni suferă pentru prosperitatea unei mici categorii de câștigători. Iarăși, nu trebuie să fii – sau să fi fost – comunist (sau intelectual) ca să empatizezi cu această revoltă. E suficient să fii om și să nu fii excesiv dominat de propriul ego. Totuși, dacă ești intelectual și ai pretenții la tine, când constați nedreptatea capitalismului și continui să îți iubești semenii, e firesc să cauți o soluție, dacă nu de eradicare, măcar de ameliorare a inechității. Comunismul părea să ofere mai mult decât o soluție, pentru că el promitea însăși mântuirea. Cât de realistă poate fi o astfel de mântuire – cât de la îndemâna omului e ideea de mântuire în general – asta e o întrebare mult prea complicată ca să ți-o pui în prima fază a oricărei convertiri la orice crez.

– Foloseam mai sus cuvântul „vinovăție”. E important de explicat contextul acestei vinovății, pentru că el dă cel mai mult de gândit. Unele dintre vocile acestei cărți sunt cele ale unor intelectuali care, din perspectiva biografiei personale, ar fi putut foarte bine să treacă pe lângă sărăcimea acestei lumi fără să o remarce. O remarcă totuși și chiar ajung să sufere pentru ea. Ceea ce îi conduce spre comunism e, deloc neglijabil, impulsul altruist de a face bine umanității dezmoștenite. Și propriul complex de a putea trăi fericiți într-o lume în care nefericirea e majoritară.

– Ar mai fi și mirajul viitorului. Tuturor acestor oameni li se pare – cel puțin până la un punct – normal ca specia umană să își sacrifice prezentul pentru un ipotetic viitor fericit. Și pentru că viitorul e cea mai rezistentă dintre iluzii, faptul că el întârzie să devină prezent poate avea, în mod paradoxal, un efect oarecum reconfortant. Creștinii practicanți presupun că înțeleg asta mai bine decât mine.

– În fine, drumul spre „dezvrăjire” pare să fi fost cam același pentru toți: descoperirea unui univers artificial, în care, nu doar rațiunea omenească, ci și sensul cuvintelor e abolit după voința de nepătruns a „zeului”, descoperirea unei umanități convertite care păstrează în esența ei toate defectele restului umanității și încă ceva în plus: fanatismul atotscuzabil. Descoperirea că, în fond, „zeul” nu e decât un om care, în strădania lui sterilă de a-și depăși condiția, negându-și-o, nu face decât să-și irosească bruma de șanse la mântuire.

E greu, după ce ai citit cele șase texte, să negi utilitatea parcursului inițiatic al autorilor lor. Deși – așa cum ne-o arată fiecare dintre aceste experiențe individuale și experiențele multor altora, mai puțin dotați pentru stilul confesiv – e greu să crezi în validitatea unor concluzii dacă ele nu decurg din experiența personală, niște concluzii tot ți se impun:

– Poți, spre exemplu, să înțelegi că logica răului mai mic nu prea funcționează. Răul e rău, indiferent de măștile pe care le poartă, iar definiția răului n-ar trebui să fie o chestiune de nuanță. În orice caz, odată ce răul mai mic l-a învins pe cel considerat mai mare, răul mai mic devine pur și simplu răul mare.

– Sau poți să înțelegi că abandonul voinței – și fragilei rațiuni – umane în mâinile unei forțe presupus imanente nu e deloc garanția că vei ajunge la scopul dorit. Lupta  cu limitele propriei specii e cât se poate de personală și, ca atare, cât se poate de individualistă. Iar  „uzul rațiunii” individuale nu e un lux burghez, ci o armă necesară împotriva imperfecțiunii lumii oamenilor. Delegarea angoasei individului către o presupusă entitate colectivă, pe care o crede dispusă să lupte cu limitele speciei și în numele său, e doar o altă formă de lașitate. Citindu-i pe acești intelectuali, încep să cred că o dictatură, a proletariatului sau a oricui altcuiva, e de fapt suma – și expresia – individualităților abandonate, adică a lașităților confortabile.

-Ar mai fi și chestiunea asta spinoasă a viitorului ca Fata Morgana. Dar ea ar trebui să fie ușor de depășit pentru oricine înțelege că viitorul nu e suspendat undeva în aerul Pământului, ci e doar funcție a prezentului cu care croșetăm.

– În sfârșit, pentru că în carte se vorbește ciudat de mult despre credință și despre „divinitate”, nu mă pot împiedica să nu constat că miezul ei confesiv îmi confirmă o bănuială mai veche. O formulez aici, în toată brutalitatea sa: zeii nu există. Sau, mai precis, nu există în afara universului nostru uman. Zeii noștri nu pot trăi decât prin delegație, dacă noi decidem, dintr-un motiv sau altul, să le delegăm angoasele noastre, să credem că voința lor le poate depăși mai bine decât voința noastră. Din fericire, omul e o specie greu de ucis. Din nefericire, îi place teribil să se autoiluzioneze.

Pentru ironica lor actualitate în spațiul intelectual al României de azi, simt nevoia să transcriu aici două pasaje din textul lui Stephen Spender.

Primul : Dacă politicienii nu pot constitui o tabără onestă și sinceră, atunci intelectualii trebuie să-i sprijine pe cei mai puțin necinstiți, ajutându-i, dar totodată criticându-i și dându-le în vileag metodele bazate pe violență și minciună.

Al doilea: Interesele celor foarte puțini cărora le pasă de libertate trebuie să coincidă cu interesele celor mulți care au nevoie de pâine; altfel, libertatea este pierdută.

În drum spre Sibiu, unde sper să se întâmple lucruri interesante.

Sunt si eu în program, undeva pe aici:

Transitional Justice and the Impact of Old Elites in Post-Communist Romania
Monica Ciobanu Moderator
Alina Pavelescu The Memory Wars in Post-communist Romania: Public Discourse about the Holocaust and the Gulag
Cosmina Tănăsoiu The Limitations of Transitional Justice in Post-Communist Romania
Damiana Oţoiu Post-Communist Metamorphoses of the “Nomenklatura” Neighborhood: Privatization and Political Elites in Romania
Caterina Preda The Art of Memorialization: the Construction of a Different Memory in Postcommunist Romania
Lavinia Stan Discussant

Și sper să găsesc suficientă răbdare din partea coechipierelor pentru a împărtăși asta:

Memory wars in Postcommunist Romania

 

Imagine

Nu prea mai dormim bine de la o vreme

Ne ustură nopţile de visele nevisate,

Chipul unui copil mângâiat în somn,

Căţelul care ştia sigur că vom veni – tot în somn – acasă,

Bucuria lui că am venit într-un târziu,

Scaunul pe care ne aşteptau, dormitând matern,

O pătură şi o carte,

Zgomotul serilor prin fereastra deschisă,

Umerii noştri fragili,

uimiţi de savoarea fragilităţii,

cum se-alintau singuri în vântul de iunie,

Mica victorie a zborului fără aripi,

Marile spaime ale căderii în gol,

Speranţele şi ziua de după,

Blazarea şi voluptatea,

Vraja şi dezvrăjirea,

Tăcerea neştiutoare a dimineţii,

Câtă risipă de lume rămasă neterminată,

Căci nu prea mai dormim bine de la o vreme.

A trecut şi sărbătoarea asta pascală, cu aceleaşi poveşti despre politicieni renăscuţi ca bucătari, indigestii şi părinţi alcoolici care îşi împărtăşesc copiii direct din biberon.

În mod excepţional, după două săptămâni de carantină, am decis că nici măcar ploaia nu ma va opri să iau lumină de la sursa autorizată. Aşa că am traversat strada la bisericuţa noastră din Giuleşti, dotată fiind cu bărbat, umbrelă şi maximum de toleranţă pentru puştii cordiţi ai cartierului. Desigur, lor li se fâlfâia magistral de toleranţa mea, preocupaţi cum erau să se înghesuie, strige, hăhăiască prin curtea bisericii, un popas ideal, se pare, în drumul spre discotecă.

Ok, iau lumină, asta stabilisem deja, dar cu ce o duc pe ploaie până acasă? Cu o lumânare din aceea cu capac de-i zic candelă, pe care o vinde şi magazinul bisericii, dar o găseşti la fel de bine – chiar mai ieftină – la vînzătoarele improvizate de pe trotuarul din faţă. N-am înţeles din prima de ce, la vânzătoarele ţigănci, lumânarea era roşie, iar la biserică era galbenă cu un abţibild pe ea. Abia după ce am citit abţibildul şi am auzit explicaţia „oficială” cum că aia e singura lumânare autorizată în faţa lui Dumnezeu – care Dumnezeu cică sponsorizează şi el, punându-şi la bătaie imaginea proprie (oare l-o fi întrebat vreun excesiv de fericit dacă e de acord cu asta? nu cred)  Catedrala Neamului, – am înţeles despre ce era vorba. Şi, recunosc cinstit, mi-a dispărut absolut orice urmă de toleranţă. Am decis că NU voi participa la această operaţiune mult prea terestră şi am cumpărat lumânare de la ţigănci. În jurul meu erau sute de astfel de lumânări roşii şi niciuna galbenă. Probabil mai mult din cauza preţului decât din intenţia unui protest civic. Dar nu contează, tot m-am bucurat de constatare.

Mai bine ajut o femeie săracă să-şi hrănească copiii, decât să sponsorizez deşertăciunea deşertăciunilor BOR. Şi sunt sigură că, în felul meu sceptic şi păcătos, atunci când fac asta, sunt mai aproape de adevăratul spirit al creştinismului decât oricare dintre evlavioşii care au avut ideea contribuţiilor forţate la Catedrala neamului lu’ Peşte. Mi-aş dori ca toţi ortodocşii normali la cap din România să refuze explicit această sarabandă a ipocriziei, cinismului şi vanităţii, tot mai învolburată în jurul afacerii cu catedrala. Măcar aşa, ca să le reamintim ierarhilor BOR că suntem toţi făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care, în plus, ne-a înzestrat şi cu liber arbitru, drept pentru care fiecare dintre noi, cleric sau mirean, e responsabil pentru alegerile sale şi se va mântui în consecinţă.

Dumnezeu să ne aibă pe toţi în pază şi să ne ferească de efectele  pământeşti ale vanităţii noastre!

Pentru că din când în când îţi oferă momente ca acesta:

Acum ceva vreme am cunoscut la audienţă un respectabil textilist pensionar care venise să ne întrebe când îi terminăm şi lui certificatul de vechime de la Relontex. Nu venise cu mâna goală, ci cu o poezea stângace, scrisă tremurat cu pixul pe o foaie liniată, în care deplângea empatic – şi cu rimă! – viaţa grea a arhivistului cocoşat de muncă, înfrăţit cu textilistul pensionar sătul de sărăcie. O să râdeţi, dar m-a emoţionat constatarea că nu trăim – aşa cum prea adesea ni se sugerează clişeic – într-o societate de cetăţeni insensibili unul la problemele celuilalt, atavic duşmănoşi unii cu alţii şi iremediabil prinşi în logica primitivă a lui „noi contra ei”.

Acum vreo juma’ de oră, pe când examinam în plină claustrare creatoare avantajele carantinei de rubeolă, am primit un sms de la colegi. Cică nici nu ştiu ce pierd fiindcă m-am îmbolnăvit, am ratat ocazia de a-i semna certificatul venerabilului poet. Aşadar, e gata. Aşadar, vom putea face o mică surpriză plăcută unui om cumsecade, în săptămâna Paştelui.

Uite, de-asta nu mă pot supăra niciodată pe de-a-ntregul pe viaţa de arhivist.

Paşte fericit tuturor!

Ceea ce urmează este o odă închinată telefonului mobil. Acea minune mică despre care aflăm de pe Discovery că n-ar fi fost posibilă fără existenţa siliciului în scoarţa terestră. Şi fără de care omul ar mai fi fost condamnat şi azi să rămînă, măcar din când în când, singur cu gândurile sale.

Înalta comunicare inter-spirite pe care o redau mai jos e absolut autentică. Certific, căci i-am fost şi eu protagonistă, chiar dacă doar indirect, ca – să zicem – medium.

„Sermo II

Morţii stăteau în noapte de-a lungul pereţilor şi strigau: Vrem să ştim despre Dumnezeu. Unde este Dumnezeu? Dumnezeu este mort?

– Alo! Ce faci, fată?

Dumnezeu nu-i mort, este la fel de viu ca pururi. Dumnezeu e creatură, căci este ceva definit şi de aceea diferit de pleromă. Dumnezeu este proprietate a pleromei, şi tot ceea ce am spus despre creatură este valabil şi pentru el.

– Aoleu! Iar eşti bolnavă?! Da’ ce-ai mai păţit acum?

El se deosebeşte de creatură prin aceea că este mult mai nedesluşit şi mai nedeterminabil decât creatura. El este mai puţin diferit decât creatura, căci fundamentul fiinţei sale e abundenţa eficientă,

– Ce să-ţi fac, fată?! Io ţi-am zis să-l mai laşi şi tu pă Nelu şi să-ţi vezi dă sănătatea ta. Că uite în cel hal ai ajuns, eşti mai babă ca mine.

…şi numai în măsura în care el este definit şi diferit de creatură, şi în această măsură el este desluşirea abundenţei eficiente a pleromei.

– Ţi-a zis şi doctoru’, toată lumea…

Tot ceea ce nu diferenţiem cade în pleromă şi este anulat cu contrariul său. De aceea, dacă nu-l diferenţiem pe Dumnezeu, atunci abundenţa eficientă este anulată pentru noi.

– Şi ce faci, iei ceva? Măcar poţi să mănânci? Te pomeneşti că stai şi nemâncată!

Dumnezeu este pleroma însăşi, după cum şi fiecare punct minuscul din creat şi din necreat este pleroma însăşi.

– Io nu pot să vin la tine în seara asta, că am treabă. Tre’ să gătesc pentru ăla micu’.

…Tot ceea ce separarea scoate din pleromă este pereche de contrarii, de aceea de Dumnezeu ţine întotdeauna şi diavolul. Această inseparabilitate este atât de strânsă şi, după cum aţi aflat, atât de indisolubilă şi în viaţa voastră…

– Ei, nu fac cine ştie ce, o salată orientală şi nişte chiftele. Nu mai ştiu, fată, ce să-i mai fac, că e mofturos! Nu vrea să mănânce nimic, nimic… Mă bat cu el să mănânce.

…precum pleroma însăşi. Asta provine de la faptul că ambii stau foarte aproape de pleroma în care toate contrariile sunt anulate şi devin una.

– I-am zis lu’ tac-su să nu-l mai îndoape cu dulciuri când vine dă la şcoală, da’ cu cine să mă-nţeleg? Căpoşi amândoi, şi răi…

…Dumnezeu şi diavolul se deosebesc prin plin şi gol, zămislire şi distrugere. EFICIENŢA le este comună. Eficienţa îi leagă. De aceea, eficienţa stă peste ambii, fiind un Dumnezeu deasupra lui Dumnezeu, căci uneşte plinul şi golul în efectul ei.

– Altfel, ce faci? A venit frati-tu dă la ţară? Zicea că aduce şi el nişte ouă…

Acesta este un Dumnezeu despre care voi n-aţi ştiut, căci oamenii l-au uitat. Îi spunem pe numele lui de ABRAXAS. El este şi mai nedefinit decât Dumnezeu şi diavolul.

– Ete, fleoşc! Ce, a dat el vreodată ceva pă gratis ca să mai dea şi-acum? Da’ io nu vreau, fată, pă gratis, îi plătesc, ce dracu’!

…Abraxas este efect, lui nu i se opune nimic în afara nerealului, de aceea liber se desfăşoară natura-i eficientă. Nerealul nu este şi nu se împotriveşte. Abraxas stă pe deasupra soarelui şi pe deasupra diavolului.

– Oricum, vezi, dacă vine, poate nu-mi zici… Că nu ştiu ce vă fac la amândoi!

El este probabilitatea improbabilă, este ceea ce are efect nereal. Dacă pleroma ar fi avut o fiinţă, atunci Abraxas ar fi fost desluşirea ei…

– [Râs zgomotos] Etee, vă fac pă dracu’, ce să vă fac?! Glumeam, ziceam aşa, să-l mai văd şi io. Mă-ta e bine, săraca?

…El este, ce-i drept, eficienţa însăşi, dar nu un efect anume, ci efectul în genere.

– Ţi-am zis că azi nu pot să vin. Ai grijă ce faci, că cre’ că şi mă-ta e mai verde ca tine. Că ea, acolo, toată ziua pă câmp…

El are efect nereal, căci n-are un efect anume.

– Ia şi tu ceva, nu sta aşa.

El este şi creatură, căci este diferit, şi pleromă.

– Şi mai lasă-l dracu’ pă Nelu, ţi-am zis! Toată ziua Nelu, Nelu….

Soarele are un anumit efect, la fel şi diavolul, de aceea ei ne apar mult mai eficienţi decât nedeterminabilul Abraxas.

– Ei, lasă, că al meu nu e ca al tău, al meu cel puţin mă ajută cu ăla micu’. Bine, face el şi prostii, da’  aşa-s bărbaţii, fată…

El este forţă, durată, schimbare.

– Bine, hai că te pupic! Ai grijă dă tine.

Aici, morţii făcură mare tărăboi, căci erau creştini.”

Tot cam pe-aici pseudo-medium-ul se scoborî istovit în pseudo-pleromă, la staţia George Vâlsan. Dar nu, restul n-a fost (încă) tăcere.

Dragă Doamne-Doamne, iată-mă iar în faţa ta, cu moaca ştiută de căţel bătut, ca să te înştiinţez că am păcătuit şi de data aceasta. De fapt, cred că deja ai aflat, pentru că m-ai şi pedepsit pe loc, sub chipul unui june frumuşel cu ochi migdalaţi.

Ei da, iar m-am dedat păcatului vanităţii şi m-am apucat să exhib ceea ce îmi trece mie prin cap în faţa unei cinstite adunări de istorici serioşi. A fost de ajuns un telefon aparent inocent ca să cad în nefericita capcană. Tocmai pluteam printre norişorii ego-ului liric, citeam operele unui fiu rătăcitor de-al tău, unu’ Jung, întrebându-mă – ca o epigoancă târzie a lui Andrei Pleşu – cum dreaque reuşesc ăştia să viseze aşa bogat, că mie nu-mi iese nici cu passiflora. Pe scurt, eram clean şi mă simţeam bine. Când iată că sună fatidicul telefon şi diavolul – pitit mişeleşte sub ochelarii amicului meu, paşnicul cnsas-ist – mă invită la o conferinţă.  Iar eu, în nemernicia psihicului meu conştient – să nu dai chiar acum! – am zis da. Ba, mi-am bătut capul vreo săptămână ca să mă ridic la înălţimea momentului, fiindcă amicul îmi atrăsese atenţia să vin cu nişte abordări teoretice mai inteligente,  lumea fiind, chipurile, plictisită de povestit documente. Ce-a ieşit, mila ta fie lăudată, reproduc aci întru penitenţă:

sultanism

Plicticos, dar inofensiv, îmi ziceam în vreme ce le ceream scuze celor din sală că urmează să-i adorm cu astfel de elucubraţii. Atâta doar că omisesem un amănunt, poate benign pentru tine,  dragă Doamne-Doamne, dar esenţial în economia unor astfel de situaţii: în sală – ba chiar la prezidiu – se afla junele frumos, cu ochi migdalaţi, de care îţi zisei mai sus şi pe care, cu vreo doi ani în urmă, îl supărasem cu nişte consideraţii de-ale mele despre diletantismul teoretic al istoricilor români. Îţi dai seama că speech-ul meu i-a venit ca apa la scoc.

N-a avut, ce-i drept, decât vreo două intervenţii, dar insondabila lor profunzime intelectuală m-a lovit direct în animus-ul trădător.

Vasăzică, mai întâi a ţinut să înfiereze pe „unii care se închină la nişte modele teoretice ca la Biblie” (sic!), după care m-a apostrofat direct că la ce-mi trebuie mie teoria asta de doi bani, din moment ce singură recunosc că băiatul ăla, Linz, nu vorbeşte despre Românica decât en passant. Norocul meu că animus-ul ingrat n-a avut prostul gust să se şi zbată, ci doar s-a perplexat ca un bou. Aşa că mi-am putut salva cel puţin persona explicându-i – cât am putut eu de serios – că nici Biblia de care tocmai adusese vorba nu zice nimicuţ de Românica, da’ de aici nu putem trage totuşi concluzia că ar fi total irelevantă pentru români. Ori m-am exprimat eu prost, ori am atins un adevăr sensibil, ori pur şi simplu mi-a ieşit sceneta şi l-am făcut să crează că „m-a avut”. Cert este că n-a percutat. Din fericire pentru mine (care de-aia venisem acolo) şi din nefericire pentru el (care venise, presupun, din obişnuinţă), în sală se mai afla o persoană sceptică, însă ceva mai avizată, faţă de teoria lui Linz. Contextul aparent favorabil i-a dat aripi junelui meu. Cu o ireproşabilă siguranţă de sine, omul s-a lansat într-o tiradă de împărtăşanie spirituală cu auditoriul, explicându-ne că, în fond, „în societatea noastră creştină nici nu prea putem vorbi de patrimonialism”, asta fiind o chestie de musulmani. La faza asta, animus-ul meu nu s-a putut abţine în totalitate şi a avut o mică tresărire, aşa, ca la ieşirea de sub anestezie. Da’ s-a pierdut în mulţimea din sală, căci tocmai se râdea.

Aici, dragă Doamne-Doamne, îţi dau parola mea de facebook – de fapt, am şi martori – că m-am oprit din păcătuit. Bine, doar momentan şi nu de bună ce sunt, ci pentru că chiar nu ştiam ce i-aş mai putea spune unui băiat care nu îi citise nici pe Weber, nici măcar pe nefericitul de Engels, de Linz al dumitale ce să mai vorbim şi care (fuck!, shit!, OMG! asta e mai presus de puterile mele!) avea cei mai frumoşi ochi din toată cinstita adunare. Mi-am compus – să-mi moară blogul torturat de hackeri dacă te mint! – cea mai sfioasă şi mai admirativă persona pe care am putut-o încropi pe moment şi…am tăcut ca o mucenică. Asta sper că vei considera-o o circumstanţă atenuantă la pasivul meu păcătos.

În orice caz, nu-mi fac iluzii, îmi cunosc deja în mod intim urâţenia viciului şi presimt de pe acum că voi recidiva. De-aia, dragă Doamne-Doamne, aş avea şi eu, păcătoasa, o mare rugăciune la neţărmurirea ta: dacă mă mai prinzi pe la astfel de manifestări simandicoase, te rog io frumos să-mi administrezi – prin reprezentanţii tăi autorizaţi – vreo două şuturi în fund şi să mă trimiţi repejor acasă. Plătesc bine.

… says E.E. Cummings

Probabil nu sunt singura căreia i s-a tot insinuat (sau spus de-a dreptul), elevă fiind, că „românul s-a născut poet” şi că limba noastră (care, desigur, e o comoară) e cea mai potrivită pentru scris poezii dintre toate limbile de pe pământul ăsta.

Ei bine, am crezut, dar numai până am ajuns să pot citi poezie în engleză (nu, în franceză nu; franceza e orice, mai puţin o limbă în care se pot exprima sintetic sentimente). Mostra de mai jos sper să-i convingă şi pe eventualii sceptici. A se citi neapărat în gând 🙂

Spring is like a perhaps hand
(which comes carefully
out of Nowhere) arranging
a window, into which people look (while
people stare
arranging and changing placing
carefully there a strange
thing and a known thing here) and

changing everything carefully

spring is like a perhaps
Hand in a window
(carefully to
and fro moving New and
Old things,while
people stare carefully
moving a perhaps
fraction of flower here placing
an inch of air there) and

without breaking anything.

Şi traducerea lui Ion Caraion (altfel, reuşită):

PRIMĂVARA-I POATE CA O MÂNĂ
primăvara-i poate ca o mână
(grijulie care vine de nicăieri) aranjând
o fereastră, prin care lumea se uită (în timp ce
lumea se uită în gol
aranjând şi schimbând punând
cu grijă colo un lucru
străin şi ici unul cunoscut) şi
schimbând grijuliu totul 
primăvara-i poate ca o
mână-ntr-o fereastră
(de colo-colo grijulie mutând lucruri
noi şi vechi, în timp ce
lumea se uită-n gol grijuliu
mutând vreun crâmpei 
poate de floare ici punând
Am dreptate?

Un ciot de poveste

Posted: februarie 23, 2012 in Bazaconii

Dintotdeauna mi-au plăcut poveştile. Şi pentru că de mult nu mi le mai spune altcineva, pentru că iarna asta refuză să se termine, iar zăpezile de azi chiar nu mai seamănă cu cele de ieri, am început să mi le scriu singură.

Cine ştie, poate că în jurul acestui ciot de poveste voi construi cândva o carte întreagă. Sau poate doar un castel din cărţi de joc:

 

 

 

E o poveste pe care nu mi-am mai spus-o de mult,

De când mă legănam sub clar de lună

Ca o copilă găsită,

Iar ochii mei încă ştiau să ia forma

Umbrei înşelătoare.

Pe atunci duducile se purtau cu zulufi

Şi cu întrebări încuietoare

În fiecare zi îmi spuneam că preţul prostiei nu e niciodată prea mare,

Că-l voi plăti întotdeauna întreg

Chiar şi atunci când sufletul se izbeşte de pietrele funerare.

Rime facile,

Vorbe căzute de mult în dizgraţia meşterilor de vorbe.

Visasem că un fel de fluture creştea din umărul meu,

Mirosea a ceai de tei sau a aşteptare

– De la el am aflat că aşteptarea miroase întotdeauna a ceai de tei –

Ochi bulbucaţi de invidie se dizolvau în umbrele noastre

Pe când ne legănam sub clar de lună

Iar el povestea:

„A fost odată o fată ca tine,

Pedantă şi zbanghie,

Umbla pe sub lună cu buzunarele pline de întrebări,

Nu-i era frică de întuneric, şi nici de umbre,

Şi nici măcar de ironiile sublunare,

Duduca se temea doar de sine,

Credea că-şi văzuse chipul hidos oglindit în fântână,

De-atunci nu mai bea apă decât cu ochii închişi

Şi prigonea oglinzile ca o amazoană,

Se îmbăia zilnic în ceai de tei

În aşteptarea cavalerului orb despre care credea

Că o va ascunde de spaimele sale,

Căci nimeni nu poate trăi fără aşteptare

De-o vreme, la fereastră îi cânta un corb,

Era falnic şi mirosea frumos din aripi

– Nu chiar a tei, dar pe-aproape –

Duducăi începuse să-i placă.

Cu ochii striviţi în perdele brocate,

Credea că iubirea e sunet prelins pe pielea muiată  în ceai de tei

Şi, mai ales, că asta durează o viaţă întreagă.

Dar corbul cânta cu fiecare zi mai departe.

Aşa începu….

Cântecul lui se auzea tot mai greu şi mai sus,

Ea alerga cu ochii închişi din creangă în creangă,

Ceaiul de tei se scurgea în baia neoglindită

Un fum ca de piatră răcită,

Un cearcăn al vremii,

Rostogolire şi chiar o lacrimă,

Duduca ieşise din sine şi galopa lunatec

Spre locul în care, cu ochi de fecioară, se oglindise odată.

– În basme, rătăcirile nu sunt întâmplătoare

Şi chiar şi frica are un rost,

Vei vedea mai departe –

Fântâna era calda şi mirosea – cum altfel? – a tei,

Nu însă acela din băile fetelor,

Ci teiul strivit planturos în palma bătrânelor doamne,

– Pluteşte drept, i-a spus

(nu, nu era cinică deloc),

În moarte şi-n dragoste se intră fecioară,

Nu ştii ce vei fi, dar afli ce-ai fost,

Căci moartea e o poveste de dragoste cu susul în jos.

O mie de ani înainte să sece, fântâna mirosea a tei,

Un corb frumos se oglindea sub clar de lună

în marginea ei.”

Fluturele crescuse atât de mult pe umărul meu,

încât umărul însuşi devenise un fluture,

bine că nu durea

– Povestea asta o ştiai dinainte

– Şi tu la fel

– E prea lung drumul pe sub lună

– Povestea? Care poveste?

De vreo câteva zile, pe orice canal tv dau, pare să mă bântuie clipul publicitar al unei companii de telefonie mobila (i-aş da şi numele, da’ pe bune că nu mi-l amintesc, pe mine reclamele mă pierd imediat după poantă).

Vasăzică, clipul ista exhibă un băieţache corporatist care încearcă să-şi convingă şefulachele corporatist  să-i cumpere un abonament la ofertă, cu excursie la Paris inclusă. Şefulachele – corporatist, corporatist, da’ cu apucături teribil de bugetare – i-o taie şmechereşte zicându-i cam aşa:

„D’accord, je te prends l’abonnement mais c’est moi que je pars à Paris.”

Accentul tipului e remarcabil, aşa că la prima audiţie, aproape că nimic nu te izbeşte la ureche. La a doua, crezi că n-ai înţeles tu bine.  Abia la a treia sau a patra încep să apară nişte semne de întrebare.

Hai sa zic că primul semn de întrebare e de la franceza mea.  Poate ” je te prends l’abonnement” o fi totuşi corect, chiar dacă eu sunt tentată să pun  – cam şcolăreşte, e drept – „je prends l’abonnement pour toi”, ca să elimin posibila confuzie cu „îţi iau”, adică „iau de la tine” (hi, hi, te pomeneşti c-o fi vreun joc de cuvinte, în context). Chiar aşa, mă poate lămuri vreun native speaker (sic!) cum stau de fapt lucrurile?

Pentru a doua parte, nu cred însă că mai există dubii. „C’est moi que je pars”??? Spare me, prietene corporatist! Poate vrei să zici „c’est moi qui pars”, aşa cum ar trebui s-o şi faci, la câţi bani iei din abonamentul meu de bugetar umflat care apasă greu pe lanţul trofic al corporatiştilor din telefonia mobilă – PR – publicitate şi ce mai aveţi pe-acolo de-i plătiţi 50% la negru.

Ori reuşeşti să înjghebezi corect o frază pă franţozeşte, ori – şi mai bine – agrăieşti curat pe româneşte, ori pur şi simplu get a life şi nu ne mai insulta inteligenţa noastră de popor bugetar francofon. Uite, dacă ţii mult la fraza aia franţozească, îţi sugerez eu – pro bono, cum se obişnuieşte la bugetari – o variantă inteligibilă:

„D’accord, je prends l’abonnement pour toi mais c’est moi qui pars à Paris.”

Din experienţa vieţii de bugetar şi tot pro bono – ba chiar de plăcere, parole! – îi mai fac corporatistului publicitar şi o sugestie creativă, o posibilă replică de final a negrişorului corporatist abuzat în buclă de angajatorul său (atenţie! a se difuza numai în reclamele de după miezul nopţii):

„Va te faire enculer, crapule!”

Apropo, cum s-o traduce în franceza corporatistă „bătaie pe tigăi”? Bataille sur casseroles, cumva?