Derrida versus Chaplin. Istoricul român în arhivele comunismului

În urmă cu câteva luni, în intervenţia la un colocviu despre „democraţia de după totalitarism”, am vorbit despre relaţia între arhivist, istoric şi sursele istoriei scrise invocându-l pe Derrida, cu a sa Archive’s Fever. Imediat după, un amic din studenţie mă „gratula” duios-paternalist: „Draga de tine, cum ai încercat tu să faci teorie într-o chestie atât de practică!” Oups, mi-am zis, dacă o femeie care se consideră matură induce duioşii paterne unui fost coleg de studenţie înseamnă că îmbătrâneşte cam naşpa (femeia, nu colegul!). Sau… În fine, nu sunt 100% sigură, dar vreau să cred că problema rezidă mai mult în subiect decât în my little black dress.

Ieri am fost invitată la o dezbatere organizată de Institutul „N. Iorga”, pe o temă ce se anunţa incitantă: „Sursele străine ale comunismului românesc”. Prima impresie a fost una plăcută: toţi invitaţii anunţaţi în program chiar erau de faţă, inclusiv cei cu morgă şi „responsabilităţi”. Asta, de regulă, nu prea se întâmplă în România, unde omul, odată cocoţat pe funcţie, nu mai are motive să-şi dea coate cu prostimea. Apoi, începutul discuţiei a fost unul de-a dreptul incitant: despre modele şi „paradigme” în studierea comunismului românesc. Şi cum în sală erau mai multe persoane care chiar aveau ce spune despre asta, m-am pregătit de schimburi de opinii consistente şi la obiect. Din păcate, discuţiile au început cu o mică entorsă epistemologică, provocată de domnul Cosmin Popa, din postura de moderator. Domnul Popa ne-a comunicat, cu tristeţe în glas, că ar trebui să fim îngrijoraţi de această realitate crudă: „comunismul românesc nu este un produs intelectual de export”. Ach mein Gott! Pentru asta, Ceauşescu ne-ar fi împuşcat pe toţi cei de faţă! Adică el, Cârmaciul, cu ssmd-ul şi naţiunea lui socialistă, n-a fost un geniu al marxismului mondial?? O erezie, fireşte. Cu care noi, urmaşii lui, nu ne putem împăca, pur şi simplu. Noroc că domnul Popa a fost adus repejor la realitate de Bogdan Iacob, care a pus lucrurile pe făgaşul epistemologic corect: nu soarta la export a comunismului românesc ar trebui să ne îngrijoreze, ci aceea a istoriografiei româneşti a comunismului. Raison, bibicule! Cu asta ne-am împăcat toţi fără probleme, aşa că discuţiile au putut continua, într-o simfonie de voci care m-a readus pe mine, încet-încet, la…Archive’s Fever (cum vedeţi, încă ezit să zic Derrida, ca să nu mi-o mai fur şi de data asta).

Înainte a de povesti câte ceva din ce am remarcat în sală, cred că ar trebui să-mi explic „ipotezele”, pentru a fi înţeleasă corect. Derrida zice, în cărţulia lui despre „febra arhivelor”, că o arhivă se construieşte în straturi succesive, care continuă să se adauge şi după ce arhiva propriu-zisă a fost constituită şi pusă frumos la păstrare. Aceste straturi sunt cumva „genetic condiţionate” de ceea ce vor să citească în arhivă oamenii care vin în contact cu ea – spre exemplu: istoricul care o studiază şi găseşte în ea argumente pentru propriile lui opinii şi feeling-uri, omul politic care decide, din motive „specifice” dacă îşi dă sau nu girul la ideea de accesibilitate publică a respectivei arhive şi, foarte important!, arhivistul care o are primul sub ochi, care are primul şansa de a decide ce păstrează şi ce nu din componentele acelei arhive, care intermediază, în ultimă instanţă, relaţia arhivei cu prezentul şi viitorul –, de grila în care prezentul unei comunităţi sau al unui individ doreşte/este pregătit(ă) să-şi citească trecutul, de felul în care acest prezent va face arhiva să „vorbească” pentru viitor, etc. Altfel spus, o arhivă nu devine cu adevărat „literă moartă” atâta vreme cât societatea pentru care ea, arhiva, are semnificaţie, nu se opreşte din a-i adăuga sensuri.
Ceea ce Derrida denumeşte atât de plastic „febra arhivelor” este tocmai această tendinţă irepresibilă a umanităţii de a scrijeli cu unghiile zilei de azi în „bubele, mucegaiul şi noroiul” zilei de ieri şi, totodată, de a da sensuri trecutului propriu în funcţie de ceea ce condiţionează fiinţa umană în prezentul său (propriul trecut y compris).

Grea misie, ai zice, pentru istoric, care trebuie să fie, în acelaşi timp, şi omul timpului său şi raisonneur-ul arhivei! Grea misie şi pentru arhivist – chit că despre el nu vorbeşte, de obicei, nimeni – să decidă ce reţine şi ce lasă deoparte dintr-o arhivă, ce pune în valoare şi ce lasă a fi descoperit pentru mai târziu. Ca o paranteză, acesta e motivul principal al solidarităţii mele cu un coleg de breaslă, figură simpatică şi anacronică de taliban al idealurilor arhivistice d’antan, care nu se lasă înduplecat nici sub pedeapsa cu moartea să arunce fie şi măcar un bileţel de tren sau o chitanţă de rechizite dintr-o arhivă dată. Probabil că, în zilele noastre, doar gâsculiţele ca mine şi cititorii pasionaţi ai lui Walter Miller, cu fascinanta lui Cantică pentru Leibowitz, mai reuşim să-l înţelegem.

Să revin, totuşi, de unde plecasem, adică de la dezbaterea istoricilor în jurul surselor comunismului. Mărturisesc că, dacă m-ar fi întrebat cineva cu o zi înainte de dezbatere, nu aş fi fost de acord cu afirmaţia lui Dragoş Petrescu că, în România, faza „istoriografiei de tranziţie” nu s-a încheiat. Acum, sunt nevoită să-mi reconsider poziţia şi să-i dau dreptate. Voi încerca să explic de ce.
Un simptom – probabil cel mai pregnant – al acestei „istoriografii de tranziţie” e tocmai febra arhivelor, dar nu în sensul dat de Derrida, ci cu accepţie de „goana după aur” (marca Charlie Chaplin) printre documentele de arhivă. A avea acces la arhivele partidului comunist, aceasta a fost, în ultimii douăzeci de ani, litania obsesivă a istoricilor români ai comunismului. Ei bine, de vreo trei ani, această problemă s-a cam rezolvat, cred eu (cine crede altceva, e invitat să mă contrazică cu argumente) la Arhivele Naţionale băştinaşe. S-a produs însă în România vreo „revoluţie arhivistică”? S-a schimbat sau e pe cale să se schimbe, s-a dezbătut sau e pe cale să se dezbată, s-a comentat, polemizat etc., pe vreo nouă „paradigmă” de interpretare a comunismului românesc? Sincer, n-am sesizat. Am sesizat doar eforturile breslei de a se cafti pentru supremaţie în „societatea spectacolului” şi câteva eforturi punctuale ale unor istorici singuratici de a răzbate prin ţinuta ştiinţifică a scrierilor lor. La capitolul realizări, sunt tentată să trec şi eforturile de dată recentă ale IICCMER – prea recente şi prea pierdute, însă, în zgomotul disputelor de alt tip pentru a putea ştii de pe-acum dacă, până la capăt, vor avea şanse de reuşită – de a aduce un suflu teoretic nou în istoriografia autohtonă, prin invitarea unor personalităţi ştiinţifice internaţionale şi prin încurajarea interacţiunii dintre acestea şi istoricii români.
Mă tem, în consecinţă, că, dacă nu-şi revine în simţiri, istoriografia comunismului românesc e pe cale să se blocheze o dată în plus după 1989, dar de data aceasta nu în întrebarea hamletiană „a fi sau a nu fi admis în arhivă?”, ci în aceea caţavenciană „avem o arhivă, cum procedăm?”. Şi cred ca de asta ar trebui să se teamă, în primul rând, cei care fac parte din breaslă.
În acest trend de dezirabilitate, iniţiativa Institutului „N. Iorga” de a ne aduna la dezbatere nu a inovat, s-o spunem deschis, absolut nimic. Ea nu s-a datorat preocupării de a răspunde la întrebarea „ce facem cu arhivele comunismului românesc”, ci, în stilul deja clasic al „încremenirii în proiect”, voia să ne ridice o alta, chipurile nouă: „a fi sau a nu fi admis în arhivele…ruseşti?”. Ok, nu neg că aceste arhive au o importanţă capitală pentru studierea inclusiv a comunismului românesc, nu neg că Academia Română şi Guvernul României ar trebui să investească – şi ar merita să o facă – în sprijinirea istoricilor români pentru a ajunge şi în arhivele de la Moscova, mă declar explicit de acord cu aceste afirmaţii pentru a nu fi acuzată, cum a făcut-o domnul Ioan Chiper (ce-i drept, voalat) că din cauză că ignoranţii din tânăra generaţie nu ştiu limba rusă, s-au îndepărtat de izvorul real al istoriei comunismului şi umblă să sugă false ţâţe de mâţă pe la americani, francezi, nemţi, etc. Dar cred – de fapt, sunt sigură – că nu acesta este principalul şantier ce ar trebui deschis acum în istoriografia românească a comunismului. Ci acela al studierii unor modele teoretice care au devenit între timp clasice şi pe care noi, aici, abia dacă le ştim din auzite, al creării unui vocabular şi a unui aparat metodologic academic care să nu mai fie acela al fostei istoriografii comuniste şi care să ne dea şansa de a vorbi aceeaşi limbă cu comunitatea academică internaţională, al cristalizării chiar, dacă se va putea, a unor „şcoli” de interpretare, care să se dispute între ele pe probleme ştiinţifice, nu politice şi care să ţină disciplina nu doar în viaţă, ci şi în stare de alertă creatoare. Aceasta, cred, ar ajuta istoriografia românească a comunismului să devină „un produs intelectual de export” şi, după ce produce nişte studii validate ştiinţific nu doar de vreo doi-trei prieteni de pahar/partid, ci de o comunitate ştiinţifică corect circumscrisă, vor veni şi banii pentru proiecte de cercetare de anvergură internaţională. Inclusiv în arhivele de la Moscova.
În rest, aşa cum ne-au subliniat colegii ruşi, mai înţelepţi şi mai trecuţi prin experienţe decât noi, nu e cazul – decât cel mult în subsidiar – să murim de grija arhivelor sovietice noi de-aici, de la Bucureşti: ele sunt bine-merci la Moscova şi se deschid oricui are bani să plătească pentru asta. Întrebarea este: daca mâine, să zicem, vreun istoric român ar descoperi peştera lui Ali-Baba şi ar avea bani să copieze integral toate arhivele de la Moscova, ce ar fi el şi confraţii lui în stare să facă cu ele după ce le obţine şi le aduce acasă? Personal, judecând după ce a provocat deschiderea arhivelor româneşti, în urmă cu trei ani, sunt tentată să cred că nu prea mult.
Accesul la arhivele istoriei sale este, cu siguranţă, preţios pentru orice societate care ţine la respectarea drepturilor ei, pentru orice regim politic care se vrea democratic şi pentru orice comunitate profesională care ţine la valorile ei etice. Dar accesul la arhive nu este, din păcate, suficient pentru validarea în celălalt plan, cel istoriografic, al unui „produs intelectual”, de export sau nu.
Cu scuzele de rigoare pentru toţi aceia care se vor simţi afectaţi de radicalismul punctului meu de vedere, mă tem că accesul la arhive riscă să rămână un mare fâs dacă nu luăm în calcul existenţa unei vieţi a istoriografiei de după deschiderea arhivelor. Şi dacă nu trecem de la goana, în stil Charlie Chaplin, după arhive, la „febra arhivelor”, în sensul pe care îl descriam la începutul acestui post.

În aşteptarea preopinenţilor, promit să revin cu o completare la aceste consideraţii, ocazie cu care îl voi introduce în scenă şi pe arhivist, cu dilema lui veche de douăzeci de ani: subretă sau eminenţă cenuşie?
Aşadar, a plus…