Les dames du temps jadis, c’est moi

În dimineaţa asta m-am trezit gândindu-mă la destin. E atât de tipic muieresc, încât se poate muri de râs, asta-i clar. Dar eu cred că am îmbătrânit suficient de mult încât ridicolul să nu mă mai sperie, aşa că râdeţi, fraţilor, râdeţi cât poftiţi, măcar voi să scăpaţi de riduri.
Trebuie să vă spun că toată viaţa mea se leagă, într-un fel sau altul, de cartierul Giuleşti. M-am născut la Maternitatea Giuleşti, acum, din păcate, de tristă faimă, dar pe atunci un reper al medicinei româneşti. Primele mele explorări „arheologice” s-au consumat în magazia casei bunicilor, aflată cam pe-acolo pe unde începe azi Lacul Morii, iar rezultatul a fost încurajator: un volum din „Insula misterioasă”, ediţia Socec, scoasă cândva, înainte de război. Toate sărbătorile de Crăciun ale copilăriei mele se leagă de ritualul cozonacilor oficiat de mătuşile mele din Giuleşti. Mătuşi pe care, împreună cu vară-mea, le categorisisem în „bune” (pentru că ne lăsau să gustăm din aluatul crud) şi „rele” (pentru că nu ne lăsau şi, ca atare, le vizitam mai rar). Tot în Giuleşti am asistat, pentru prima şi singura dată în viaţă, la tăierea porcului de Ignat. Vorba vine că am asistat, căci în preajma evenimentului, pe frate-meu l-au cuprins presimţirile negre, iar pe mine isteria ecologică, aşa că amândoi am fost încotoşmănaţi în blănuri şi duşi cu Trabantul unchiului meu la…Grădina Zoologică. Şi săptămânile de după cutremurul din ’77 mi le-am petrecut tot la mătuşi, în Giuleşti, păruindu-mă cu mulţimea de veri şi verişoare pe cărţile poştale cu actori, aduse de un alt văr, mai mare, din Israel, departe de haosul în care ai mei îşi adunau gospodăria din cioburi. Iar într-un sfârşit apoteotic, m-am şi măritat în Giuleşti, aşa, ca să buclez bucla. La scurtă vreme după mariajul nostru, am ieşit cu berbantul într-o explorare a cartierului nou şi nu mică mi-a fost surpriza să descopăr, undeva la piciorul digului, rătăcit printre blocuri, zidul şcolii vechi care se învecina cu casa bunicii, iar lângă el, nucul sub care meşteream primăvara, eu, frate-meu, nenumăraţii veri şi copiii vecinilor, „bombe” de noroi. Cam atât mai rămăsese din Giuleştiul copilăriei mele, a cărui geografie subiectivă o mai visez şi acum, din când în când şi pe care, ştiu sigur, o voi purta cu mine până la sfârşitul vieţii.
Pe măsură ce mă îndepărtez fizic de acel timp al Giuleştiului demolat, îmi dau seama că lumea mea de-atunci era populată „fabulatoriu” de o galerie de babe. Nişte babe doar aparent ca toate babele pentru că, dincolo de ele, ascunsă sub fustele şi basmalele lor, mişuna încă, asemenea unei oglinzi fermecate, cealaltă lume şi celălalt Giuleşti, Giuleştiul copilăriei mamei mele. Acel Giuleşti în care vestea izbucnirii războiului căzuse din cer senin într-o zi de vară, prin gura uneia dintre aceleaşi aparent anodine babe: „Auzişi, soro? Să bate nemţii cu germanii pă strada Morcovei!” Un anunţ care prefigura mutarea ulterioară a unei bune părţi a cartierului la cimitirul „4 aprilie”.
Din legendele, snoavele, ghinioanele, beteşugurile şi romanţurile de altă dată ale acestor babe mi-am hrănit, în primii ani de viaţă, imaginarul mitologic. Nici nu ştiu cu care să încep, oscilez între Babica şi tanti Mimi. Ele erau principalele repere ale Giuleştiului meu magic, mai ales din cauză că nu semănau cu nimeni din familia mea: erau amândouă uscate şi încreţite ca două vreascuri, în vreme ce mama, naşa şi restul mătuşilor pluteau prin lume pe pernele pufoase ale rotunjimilor lor; erau tăcute şi celibatare, în vreme ce muieretul familionului meu ciripea toată ziua făcând instrucţie cu jumătăţile masculine; purtau basma şi capoate de molton, nu „sărmăluţe” şi cloche. Suficiente motive, credeam pe-atunci, ca să le bănuiesc de puteri vrăjitoreşti nemărturisite. Le împărţisem cum credeam eu că li se potrivesc rolurile: Babica era zâna cea bună, tanti Mimi, spre consternarea ei, era zâna cea rea.
Babica locuia gard în gard cu bunica mea dinspre mamă; tanti Mimi, tot aşa, dar cu cealaltă bunică. Babica era bulgăroaică şi analfabetă. Avea o curte mare şi cheală, plină de păsări de tot felul, care zburătăceau într-un miros pestilenţial. Eram fascinată mai ales de păuni, pe care frate-meu descoperise cum să-i enerveze zgâriind gardul cu un băţ, astfel încât să-i vedem cum îşi înfoiază coada. Avea şi bibilici, şi cocoşi pitici, ba chiar şi fazani, dar aceştia ne interesau mai puţin, nu aveau nimic spectaculos. Cum Babica era pocăită, mai precis adventistă, păsările trăiau în curtea ei fără nicio grijă că ar putea ajunge ostropel: bătrâna era vegetariană, iar religia nu-i îngăduia să omoare animale. Oamenii de pe stradă cam râdeau de acest obicei al ei şi făceau pariuri zoologice cât îi ia unei găini ca să moară de bătrâneţe. Mie, însă, secondată de frăţânele meu jeluitor de purcei, obiceiul îmi inspira un respect deosebit şi cred că mai ales din cauza lui o alesesem drept zâna cea bună. Celălalt motiv era că Babica fusese prima mea baby-sitter, care a dedus de timpuriu ce persoană precoce sunt şi a hotărât să-mi dea o şansă de afirmare. Drept pentru care, pe la şase luni, mi-a oferit primii mei cartofi prăjiţi. Mă tem însă că am dezamăgit-o: a urmat o diaree crâncenă şi o criză de nervi a mamei, care a concediat-o pe săraca Babica fără audieri. Pe măsură ce creşteam, cred că am ascultat de vreo mie de ori, din gura oripilată a maică-mi, povestea acestei „crime” şi de fiecare dată simpatia mea pentru Babica ieşea consolidată. Nu-mi amintesc, din păcate, nicio conversaţie cu ea – deşi trebuie să fi fost multe – dar îmi amintesc perfect ochii ei albastru-apoşi, cum s-au umplut de compătimire atunci când, pe la vreo cinci ani, i-am arătat că învăţasem să citesc.
Bunica mea dinspre mamă era şi ea analfabetă şi, la origine, adventistă. Fusese însă excomunicată dintre ai ei, după ce se îndrăgostise de bunicul, român verde, ortodox şi chefliu. Pe bunica, această întâmplare nu o traumatizase în mod deosebit. Devenise ortodoxă prin căsătorie, din convingerea că femeia are datoria să-şi urmeze în toate cele bărbatul pe care îl iubeşte. Trăia însă după obiceiurile pe care le apucase la ea acasă, rămânând credincioasă regulii de aur a religiei în care se născuse: femeia trebuia să nască atâţia copii câţi îi dădea Dumnezeu. Ei îi dăduse unsprezece. Bunica mea maternă nu auzise nici de Mistinguette şi nici pe Sadoveanu nu îl citise, dar intuia ceea ce eu aveam să învăţ mult mai târziu şi nu de la şcoală. Anume că singurele graniţe legitime pe care le poţi aşeza între oameni sunt cele ale sufletului. De aceea, Giuleştiul copilăriei mele trăia tumultuos, după principiul sadovenian că „omul poate să-şi dea şi viaţa pentru o dragoste ce-o are”. Iar dragostea plutea peste tot în aer, împreună cu florile ei din care se năşteau copii.
Tanti Mimi locuia în celălalt capăt al cartierului, în Crângaşi, pe o stradă de căsuţe cochete construite de CFR-ul interbelic pentru angajaţii de atunci ai companiei. Bărbatul ei fusese, ca şi bunicul meu patern, mecanic de tren. Iar tanti Mimi, ca şi bunica mea dinspre tată şi spre deosebire de femeile gospodine din clanul mamei, era o self-made woman: lucrase toată viaţa la Regia Tutunului, cot la cot cu bărbaţii, fapt de care ea şi bunica erau cât se poate de mândre. Crângaşiul tatei era, în ochii mei, o altă lume decât Giuleştiul mamei. Acolo oamenii trăiau mai pragmatic şi mai individualist, ascunşi în curţile lor cu dalii înalte şi căţei de rasă, curaţi şi bine hrăniţi. Se adunau şi ei, la umbra viţei de vie, la un pahar de vin şi o tablă, se compătimeau reciproc atunci când treceau prin câte o nenorocire, dar nu domnea acea solidaritate cu poalele-n cap din Giuleşti, acel continuu du-te-vino de femei care făceau schimb de oale, copii mucoşi care băteau mingea pe maidan, ori câini răpciugoşi care scurmau în noroiul din faţa porţilor. Pentru mine, Crângaşiul patern era lumea bună, în vreme ce Giuleştiul matern semăna cu promiscuitatea călduţă şi confortabilă din existenţa uterină. În Crângaşi, eram fetiţa cuminte şi bine îmbrăcată, care trebuia să spună poezii, să mănânce frumos şi să-şi supravegheze ţinuta. Şi care nu primea laude decât dacă le merita. În Giuleşti, câinii răpciugoşi, purceii martiri, păsările Babicăi, Babica însăşi, tot vecinetul şi tot clanul de veri-mătuşi-unchi până la a şaptea spiţă mă iubeau necondiţionat, cu toate defectele mele. Mă iubeau inclusiv pentru că dansam necomplexată la petrecerile de pe stradă şi înjuram graseiat băieţii mai mari, cum mă învăţase una dintre vecine, o ţigancă bătrână pe care celelalte femei o ţineau la mare cinste fiindcă ştia să dea în bobi. În Crângaşi, practicarea respectivelor moravuri îmi era strict interzisă. Probabil şi datorită acestui contrast, tanti Mimi, prietena bunicii mele pe care n-am apucat-o, dar cu care se spune că semăn leit, se alesese cu rolul de zână rea.
Şi în Crângaşi, femeile erau la putere, dar altfel decât în Giuleşti. Surorile tatei erau slabe, frumoase, elegante şi îşi tratau soţii cu „dragule”. Pe tata îl tratau ca pe fratele lor mai mic, adică îl certau tot timpul, dar cu duioşie şi simţul umorului. Cum apăream, îl salutau din poartă maliţios: „Bine că te-ai mai gândit şi tu să ne aduci copiii.” Pentru mine, acest „să ne aduci” era semnalul că am păşit pe terenul „malefic” unde mă pândea după colţ tanti Mimi. Şi efectiv, biata femeie mă pândea după colţ, dar din alte motive decât presupuneam eu. Leat cu bunică-mea şi bune prietene, vieţile lor curseseră multă vreme în aceleaşi ritmuri: împreună se angajaseră la Regia Tutunului, fete isteţe fugite de sărăcia de la ţară; se măritaseră cam în acelaşi timp cu bărbaţi care aveau aceeaşi ocupaţie, apoi viaţa le mai tăiase din feminism dându-le copii, dar amândouă au rămas văduve de tinere şi au trebuit să-şi regăsească reflexele bărbătoase pentru a-şi creşte copiii. Lucrurile se cam opriseră însă aici: copiii lui tanti Mimi nu aveau copii. Iar tanti Mimi era o bunică frustrată, care îi adora pe nepoţii bunică-mi ca şi când ar fi fost ai ei. Cum apăream prin curtea văduvită de prezenţa bunicii, tanti Mimi se înfiinţa la datorie, aşa cum şi-o imagina ea: să umple golul lăsat de prietena ei. Îi mângîia pe păr pe nepoţii bunicii, îi verifica dacă au mai crescut, îi întreba dacă au fost cuminţi şi, daca fuseseră, le împărţea bucăţele lucioase de rahat lukum, pe care le avea tot timpul în buzunarele halatului de molton. Nu purta basma ca alte babe, avea părul alb-alb, aşezat în nimb în jurul capului. Cu excepţia mea, ceilalţi nepoţi ai bunicii o plăceau. Până şi frate-meu, care în materie de intuiţii magice nu prea obişnuia să mă contrazică, faţă de tanti Mimi avea îndoielile lui. Mâna ei uşoară prin buclele lui moi şi rahatul lukum din care ar fi mâncat kilograme întregi fără să se plângă l-au determinat să-mi declare odată, confidenţial, cum că el credea că mă înşel în privinţa „babei”, că ea nu pare vrăjitoare, ci mai degrabă nevasta lui Moş Crăciun. L-am admonestat cu argumentul imbatabil că are datoria să fie bărbat adevărat şi să nu se lase păcălit de aparenţe. A înghiţit papara, dar tot se înfiinţa ca un berbece la rahatul lukum, în vreme ce eu, de cum o vedeam pe tanti Mimi la poartă, dădeam un ţipăt de luptă şi fugeam să mă ascund în fosta cameră a bunică-mi. De acolo o pândeam de după perdea, îi urmăream cu ochi vigilenţi fiecare mişcare a mâinii prin părul fratelui meu, trăgeam pe furiş cu urechea la conversaţia dintre ea şi mătuşa mea mai tânără, îi număram înghiţiturile bătrâneşti din paharul cu sirop de zmeură şi salivam eroic la momentul rahatului lukum. Din când în când, mătuşa mea mă mai striga cu voce insinuantă, încercând să mă păcălească să-mi arăt faţa de după perdea,
dar eu mă ascundeam după oglinda cea mare a bunicii, cu care plănuiam să o orbesc pe vrăjitoarea tanti Mimi dacă i-ar fi trecut prin cap să mă atace. Între timp, frate-meu molfăia mulţumit şi bucata mea de rahat lukum, căci tanti Mimi presupunea întotdeauna că el e cuminte şi pentru mine. În cele din urmă, tanti Mimi se ridica de pe scaunul de sub viţa de vie şi pleca resemnată spre curtea ei. Îi auzeam paşii bătrâni târşâind în papucii de plastic, auzeam foşnetul daliilor când se freca de ele cu capotul de molton. Din poartă, vocea scârţâită care îmi dădea fiori: „La reveederee, coopii! La reveederee, Alinuţa!” Deschideam ochii şi răsuflam uşurată, mai repurtasem o victorie asupra vrăjitoarei.
Într-o zi, ne-am înfiinţat în vizită în Crângaşi şi am găsit-o pe mătuşa cea tânără înlăcrimată. Şi tata s-a întristat. Murise tanti Mimi, prietena de-o viaţă a mamei lor. Am simţit că vraja Crângaşiului s-a destrămat dintr-o dată, dar nu mi-a părut bine. Cred că presimţeam de pe-atunci că lumea rea e tocmai lumea fără vrajă, iar nu invers.
După moartea lui tanti Mimi au început să apară şi buldozerele în Giuleşti. Mătuşile mele s-au mutat cu toatele la bloc, printre lacrimi şi blesteme. Gaşca verilor şi a copiilor din vecini s-a destrămat treptat. Ultima rezistentă anticomunistă din familie a fost naşa, care s-a bătut îndelung cu organele de partid pe strada Zboina Neagră, până când, ca să scape de ea, i-au dat un apartament cu trei camere, deşi nu avea dreptul decât la două. Nu se născuse încă activistul care să le prostească pe mătuşile mele!
Cum vă spuneam, în dimineaţa asta m-am trezit gîndindu-mă la destin. Mi-am revăzut începuturile de tânără însurăţică în cartierul Giuleşti-blocuri: eu şi vecina mea de la parter, doamna Pârvoiu, bârfind la o cafea despre pisici şi despre copilăria berbantului meu, a cărui primă baby-sitter a fost; eu şi cealaltă vecină de la parter, doamna Păun, odihnească-se în pace, aplaudând din uşa blocului galeria Rapidului, pe vremea când Rapidul ne mai făcea şi bucurii, iar ea strigând din toţi plămânii „Hai Rapidu’!”; eu şi vecinele mele pensionare, luptând pe baricadele Giuleştiului împotriva hingherilor lui Băsescu, în apărarea nobilei rase a maidanezului giuleştean; tot eu şi tot ele, făcând chetă din uşă în uşă pentru sterilizarea aceleiaşi nobile rase.
Şi, dintr-o dată, am avut nu mai puţin de două revelaţii. Prima, cam naşpa, a fost că următoarea generaţie de „babe de Giuleşti” va fi a mea. A doua, mult mai luminoasă, m-a readus pe linia de plutire: Giuleştiul copilăriei mele n-a murit niciodată, n-avea cum. Pentru că Giuleştiul trăieşte veşnic prin babele lui. Hai Rapidu’!