Archives on the web

Am, pe acest blog, în persoana domnului Emil Perhinschi, un cititor care mă întreabă constant când începe digitalizarea arhivelor româneşti. Îi mulţumesc pentru lectură şi pentru interesul – atât de sporadic, din păcate, în societatea românească – faţă de soarta documentelor din Arhivele Naţionale. Sper ca acest post să îi placă şi să îi poată răspunde la întrebare mai detaliat decât am facut-o pînă acum. Şi sper să fie interesant şi pentru alţii, chiar pentru cei care nu se numără printre vizitatorii constanţi ai Arhivelor.
Zilele acestea am avut ocazia să particip la conferinţa organizată la Viena de ICARUS având exact această temă, „Archives on the web-Experiences, Challenges, Visions”. A fost o experienţă cât se poate de instructivă pentru mine, nu doar pentru că m-a ajutat să îmi confrunt cunoştinţele şi nivelul profesional cu ale altora, ci, mai ales, pentru că mi-a permis să îmi înfrunt una dintre principalele temeri personale: cum poţi vorbi, ca arhivist absolvent de studii umaniste, despre informatizare şi alte „IT stuff” fără să fii mini-tehnicus de vocaţie şi totuşi să nu cazi în ridicolul diletantismului. Cred că e o temere pe care o au, undeva bine ascunsă în mintea lor, majoritatea colegilor din România. Prea puţini îndrăznesc însă să o vocalizeze, de teama de a nu părea „defazaţi”. Eu cred, însă, că e firesc şi necesar să vorbim deschis despre temerile noastre, pentru a le putea apoi înfrunta cu mai multe şanse de succes.
Cum se întâmplă de câte ori iau contact cu mediul profesional extra-românesc, demonul facil al comparaţiei a pus stăpânire pe mine şi de această dată. L-am lăsat să mă bântuie, spunându-mi că, la urma urmei, se poate scoate ceva util din asta. Şi, spre surprinderea în primul rând a mea, concluziile nu au mai fost, pentru prima oară după mulţi ani, doar pesimiste.
Ca să mă înţelegeţi, voi spune mai întâi că a fost pentru prima dată când am putut prezenta un proiect concret, ceva ce ştiu cu destulă certitudine că se va şi întâmpla în realitate. Am putut, în consecinţă, discuta pe lucruri punctuale, pune întrebări şi răspunde la întrebări pe chestii practice, nu doar pe experienţe livreşti, ori wishful thinking. A fost un schimb real de idei şi informaţii pe care sper să le transmit cât mai repede şi cât mai departe printre arhiviştii români.
În al doilea rând, m-am simţit, pentru prima dată, acceptată în comunitatea profesională internaţională, ca reprezentant al unei instituţii de arhivă credibilă şi respectată. Nu e deloc cel mai mic lucru, dat fiind că, până mai acum câţiva ani, era greu să faci faţă fără ipocrizie întrebărilor stânjenitoare al căror substrat era real şi de înţeles.
În sfârşit, poate cea mai importantă constatare pentru mine a fost că nu suntem chiar aşa departe de „lumea civilizată”. Micile proiecte de digitalizare, cu parteneri din mediul academic, sunt cele care par a fi cele mai prizate şi de succes, în materie de digitalizare a documentelor de arhivă. Aşadar, politica pe care au dus-o Arhivele româneşti în ultimii trei ani, cu rezultate deja vizibile, de tipul Fototecii on-line a comunismului românesc, a fost corectă şi, ca să zic aşa, în trend. Chiar dacă aveam un feeling, e bine să mai ai, din când în când, câte o confirmare. Am remarcat, de asemenea, şi la alţii temerile şi îndoielile care mă macină pe mine, având astfel confirmarea că nu sunt singura angoasată de pe lumea asta. Mi-a plăcut constatarea unui coleg german că, în materie de informatizare a arhivelor, nimeni nu poate spune cu certitudine ce ne aduce ziua de mâine. Tot ce poţi face este să porneşti în explorare cu conştiinţa că fiecare pas e o descoperire şi chiar o autodescoperire. Desigur, cu cât ceea ce îţi propui este mai ambiţios, cu atât desţelenirea va fi mai dificilă, dar poţi oricând să-ţi faci curaj uitându-te în curtea vecinului şi încercând să nu-i repeţi greşelile. Am putut, tot pentru prima dată, să vorbesc despre preocupările româneşti pentru adoptarea standardelor arhivistice internaţionale de tipul ISAD(G) fără să bat câmpii, pentru că şi aici avem un proiect concret, în curs de finalizare.
Cred că paşii mici pe care i-am făcut până acum la Arhivele din România în direcţia informatizării (pentru că de la acest ground zero pornim), dar şi digitalizării (mobilizând resurse extra-instituţionale din zona academică) au fost pe de-o parte reali, pe de altă parte concreţi şi făcuţi în direcţia corectă.
Nu o spun doar pentru încurajare/autoîncurajare şi nici ca un mod bizantin – pe care îl detest – de a ridica „osanale”. Sunt prima care se îngreţoşază la ideea asta şi, de altfel, în alte privinţe, sunt perfect conştientă de defectele noastre. Mi-aş dori, spre exemplu, să trăiesc într-o comunitate profesională a arhiviştilor români care să fie mai puţin divizată pe criterii ariviste, în care să nu mai primeze logica lui homo homini lupus, ci aceea a interesului comun. Mi-aş dori să fim mai toleranţi unii cu alţii şi mai preocupaţi de calitatea muncii noastre. Mi-aş dori ca unii dintre noi să fie mai puţin blazaţi şi jemenfichişti, iar alţii mai puţin justiţiari. Mi-aş dori să nu ne mai proclamăm chiorii profeţi şi să înţelegem că a fi chior în ţara orbilor e, cel mult, o mare responsabilitate, în niciun caz însă o virtute. Mi-aş dori să fim solidari, să acţionăm toţi pentru aceleaşi scopuri şi, dacă se poate, să nu abdicăm de la convingerea că nu prestăm o simplă activitate birocratică, ci să vrem să facem o muncă cu adevărat intelectuală. Cum vedeţi, mi-aş dori multe.
Cel puţin în această direcţie a „digitalizării arhivelor”, cred însă – deşi multora le va părea paradoxal – că suntem pe drumul cel bun: am început cu paşi mici, dar concreţi în termeni de rezultate, încet-încet s-au mai urnit şi mentalităţile, am întredeschis o uşă şi ne facem curaj să intrăm pe ea. Cum zicea mama lui Napoleon, pourvu que ça dure! Îl invit pe domnul Emil Perhinschi să participe la noul concurs pe care Arhivele Naţionale îl propun cercetătorilor, iar pe colegii arhivişti să mă dezbată, comenteze, critice, beştelească.
Pentru cei interesaţi, găsiţi mai jos şi prezentarea PowerPoint cu care mi-am însoţit intervenţia la conferinţă:
Learning from others’ experiences