Breaking news – Apocalipsa ştirismului derizoriu

Să fii empatic cu suferinţa altuia, să te solidarizezi, să vrei să ajuţi – reacţii omeneşti normale, semne ale sănătăţii mintale pentru individ şi ale vitalităţii unei societăţi sănătoase. Gesturi de neocolit în lumea civilizată. Analog, şi reacţiile „filosofice” sunt fireşti. În faţa catastrofei pe care nu o poate controla, a cărei amploare îl şochează chiar şi de la mare distanţă, omul devine reflexiv, îşi compară condiţia şi experienţele proprii cu cele ale altor semeni, trage concluzii despre fragilitatea noastră a tuturor. Un exerciţiu intelectual poate facil, dar legitim şi emoţional explicabil, în orice caz.

În materie de cutremure, românii au amintiri şi experienţe bogate, perpetuate, ca şi în cazul japonezilor, de la o generaţie la alta. De aceea empatia şi preocuparea faţă de seismul de ieri, din Japonia, nu sunt deloc nefireşti, când se manifestă ca atare. Aşa cum nici dorinţa de a ajuta cu ce putem, în pofida înapoierii economice a României în raport cu Japonia, nu mi s-ar fi părut deloc o iniţiativă ridicolă, dimpotrivă. Atâta doar că n-am remarcat-o printre reacţiile noastre la eveniment. Am remarcat în schimb, o dată în plus, un altceva pe cât de simptomatic în ultimii ani, pe atât de dezgustător de fiecare dată când ne umple ecranele televizoarelor. Aş numi-o apocalipsa ştirismului derizoriu.

Aseară am făcut un exerciţiu ad-hoc: am urmărit în paralel relatările despre cutremurul din Japonia la CNN şi la Realitatea TV. Vă povestesc doar primele cinci minute din experiment:

La CNN, un domn care părea a fi omologul şefului IGSU de la noi, vorbea competent şi fără înflorituri despre cum se poate interveni în sprijinul victimelor şi despre ce resurse a mobilizat guvernul SUA pentru a veni în ajutorul Japoniei. Jurnalista din platou anunţa – la fel de lipsit de înflorituri, deşi cu empatie – modalităţile în care fiecare cetăţean american poate interveni direct cu o mână de ajutor: bani, bunuri materiale sau „doar condoleanţe”. Toate informaţiile erau transmise clar şi limpede, pe ecran aluneca sinteza principalelor ştiri din alte regiuni ale lumii, iar telespectatorul abia ajuns acasă de la serviciu nu avea nicio problemă să înţeleagă din primele douăzeci de secunde cum stau lucrurile cu adevărat.

La Realitatea TV, primarul Voluntariului tocmai intrase în direct – mirajul prime time-ului, presupun – pentru a ne împărtăşi rezultatele miraculoase ale primului exerciţiu anti-tsunami din localitatea pe care cu onoare o păstoreşte. Localitate care, ce-i drept, cum scrie pe site-ul primăriei, se află între două cursuri de apă, Colentina şi Pasărea. Probabil de aceea se simţea primarul ameninţat de tsunami. De fapt, tsunami sau cutremur, nu rezulta prea clar ce vrea domnia sa să prevină. Dar aşa era titrat pe ecran, „alertă de tsunami la Voluntari”. Asta ca să înlocuiască vremelnic „burtiera” cu „Apocalipsa acum”. În platou, în mijlocul unei adunări gălăgioase de invitaţi – actori de vodevil, un profesor de geofizică pe care nu îl asculta nimeni, un fost ministru, arhitect de profesie, care încerca cum putea  să se facă auzit şi mulţi jurnalişti aflaţi în sevraj profesional deoarece nu-i mai întreba nimeni de Moni-Iri, respectiv Oana-Pepe – amfitrioana emisiunii, altminteri o jurnalistă mai inteligentă decât majoritatea invitaţilor ei, murea în direct de grija Casei Imperiale japoneze care, până la ora târzie la care jurnalista în chestiune îşi ţinea emisiunea, avusese prostul gust să nu dea niciun comunicat oficial. Curat prost gust, coane Fănică! Fundalul însuşi al discuţiilor, acelaşi pe tot parcursul serii – poate şi al zilei, dar ieri a fost zi lucrătoare, iar românul muncitor n-a avut timp de televizor până spre seară – era cât se poate de edificator: vom avea sigur, ne spun ei, nu se poate altfel, să tacă dom’ profesor că nu ştie ce spune, un cutremur devastator şi în România. Iar atunci vom muri cu toţii, nu se poate altfel, guvernul ăsta e prea incompetent ca să sperăm de la el că va opri cutremurul, tsunami, apocalipsa, în timp ce noi ne dăm în bărci aici, iar voi butonaţi frenetic, la voi acasă, telecomanda ca să mai aflaţi care dintre „celebrităţi” divorţează cu scandal. Aţi auzit bine, viermilor, veţi muri! Beţi, mâncaţi (cât mai puteţi, pe criza asta alimentară), caftiţi-vă între voi şi hliziţi-vă cât mai aveţi timp la nenorocirile altora, că acuş vine sfârşitul lumii şi pe uliţa voastră.

Care empatie, care solidaritate, care responsabilitate civică? Fiecare dezlănţuire a naturii pe meleaguri oricât de îndepărtate e, oarecum firesc, prilej de memento mori. Dar pentru jurnalistul român de televiziune, orice memento mori e prilej de rating nesperat. Iar ratingul – asta au înţeles-o deja toţi telespectatorii, de la intelectualii rasaţi până la maneliştii de cursă lungă – e tot ce contează pentru jurnalistul român. Între rating şi responsabilitatea faţă de telespectator, alegerea se face fără nicio ezitare.

Să mă ierte excepţiile de la această regulă – care există, pe unele le ştiu şi eu, dar cred că realizează şi ele că sunt din ce în ce mai puţine şi mai marginale.

Felicitări prietenului virtual Marius Delaepicentru pentru neaşteptata – şi meritata – notorietate blogăristică. Şi pentru că i-a dat o lecţie pe blogul lui unei jurnaliste care încerca să-l exploateze ca sursă. Şi pentru că nu a apărut aseară în direct la Realitatea. Dumnezeu să te aibă în pază, Marius, acolo departe, pe tine şi familia ta! Şi pe noi aici, aşa cum suntem. Căci „toţi suntem români, mai mult sau mai puţin oneşti”.