Giulești V. Oda babelor sticlind în poartă

 

 

 

Foto: Antonio Cioarek

 

 

Văduva mea cântare e pentru voi,

babele mele în floare,

Din ochii voștri împietriți izbucnesc în rod corcodușii spre toamnă,

Pe umerii voștri dorm ciorile iarna,

 heralzi ai Giuleștiului,

Primăvara, brebeneii se sinucid sub papucii voștri de plastic.

 

Ce-ar fi bandanele hipsterilor fără diftinele voastre cărămizii sticlind a sictir milenar pe o bancă de lemn?

Ce-ar fi viețile noastre anonime fără sprâncenele voastre întrebătoare?

Și cât de singure ne-ar rătăci coșmarurile în fierbințeala de vară,

de n-ar fi insomnia voastră să ni le legene

 

Cerul  războinic și iubăreț zumzăie aprig sub basmalele voastre strânse ciorchine,

Noi ne târâm amnezici la umbra blocurilor, sub alt fel de cer,

Mitologia noastră se risipește în vânt ca fumul țigărilor de contrabandă,

căci cine mai știe astăzi să stingă chibrite în apă bolborosind.

 

Voi, pentru care amurgul se întâmplă doar în Giulești,

Voi sunteți cenzorii nopților noastre,

În voi, trădările de peste zi se oglindesc ca vrăbiile grase

în ochiul înfometat de maidanez,

iar când, într-un târziu, vă hotărâți să dezertați de la datorie, din porțile voastre la inima cerului e doar o stație de tramvai,

cam de la pod, până la cimitirul 4 Aprilie.

 

Cine sunt eu, să vă știrbesc misterul sticlirii din poartă,

babele mele fecioare?

Giulești IV. Tramvaiul 44

Tramvaiul 44, la Rapid în poartă.
Foto: Antonio Cioarek

Soarele se aburcă șontâc în cârca Giuleștiului cu o sacoșă în raze,

E ora sindromului colectiv,

manie din vremea când Piața Matache încă mai exista.

Giuleștiul zornăie dimineaţa din toate geamurile,

praful lui transformă toți corcodușii într-un mănunchi de trestii gânditoare

purtând pe umeri, din creangă în creangă, umbre șontâcăinde cu sacoșe în mâini

pe ultimul drumul spre resurecție.

 

Căci da, și pe el, tramvaiul 44, au vrut să-l ucidă,

dar nu le-a ieșit,

Da, și pe el au vrut să-l îndrepte spre alt orizont,

dar orizontul nu se oferă pe tavă când vii din Giulești,

Pe vremuri, jurau că l-au zărit la capătul lui 44 bețivii de dimineață, dar numai țigăncile vânzătoare de flori ajungeau până acolo,

Acum sunt prea bătrâni, prea convertiți la sacoșă,

așa că nimeni nu mai vorbește despre asta.

 

Tramvaiul 44 își zornăie povara de trestii gânditoare spre fantomatica lor destinație,

El a murit și-a înviat,

Iar noul său zornăit pe şine spre orizontul lipsit de certitudine e, pentru mănunchiurile de trestii gânditoare cu sacoşe în mâini,

cam singura dovadă că Dumnezeu încă mai există şi că, din când în când, veşnicia lui tolerantă încă mai taie bilete în poartă, la Rapid.

Giulești III. Tata și rusul

Moș Gerilă în Giulești

 

 

Foto: Antonio Cioarek

 

 

 

 

Asta e o poveste pe care nu prea știu cum s-o spun.

Cum își povestesc fetele tații? Mai ales că al meu nici nu era unul standard.

Îmi amintesc, spre pildă, cum m-am intersectat cu un șobolan pe scara blocului – era după apocalipsa Giuleștiului – și l-am trimis să-l omoare,

l-a ucis

apoi s-a întors să ne povestească, nu lupta, ci cum arăta șobolanul strivit,

iar eu m-am simțit ca o idioată.

Cred că de la el mi se trage cel mai mare defect al meu: nu pot iubi un bărbat până nu-l văd că plânge măcar puțin, măcar așa, la beție.

 

La vremea când Giuleștiul era ocupat de ruși, tata era un mucos cu părul roșu și probleme de onoare:

Ducea lupte de stradă cu invadatorul care ducea lupte de stradă cu surorile lui,

Rușii luptau cu kalașnicovul, tata cu praștia,

Dar asta nu conta pentru niciuna dintre părți.

Când avea chef să se laude, tata încă mai povestea ce țintaș bun învățase atunci să fie, cum le zbura el cascheta rusnacilor cu praștia agățată de brăcinari și ce pățise țintașul când greșise odată ținta.

 

Rusnacul nu avusese, pesemne, noroc la spirt în ziua aceea, căci alerga al naibii de sprinten,

Tata avea avantajul terenului, îl știa ca-n palmă.

L-a fugărit până la locul în care se află acuma piața, gândea s-o taie pe Popovăț și să se piardă în Dâmbovița,

Își auzea ghetele duduind prin curțile cu dalii,

peste beciuri de lemn, peste gâfâielile tupilate ale femeilor din Giulești,

Ghetele scâlciate ale tatei, bocancii găuriți ai rusnacului zuruiau în troacele spoitorilor,

În urmă, spoitorii huleau a moarte invadatorul pe limba lor,

dar nicio poartă nu-l înghițea pe tata, nicio uliță nu se căsca să-l ascundă.

 

 

Și fugi, și fugi, și simți pe sub coaste încolăcirea de brațe blonzii, și simți cum pământul ți se îndepărtează de sub picioare, de parcă în sfârșit ai fi avion și în sfârșit ai fi reușit să decolezi, așa cum te rugaseși în versuri mai adineaori,

îți spui singur în gând sfârșitul poveștii, închizi ochii strâns și

 

Tot Donul, și toată Volga, și tot Niprul, și toată stepa calmucă îl pupau pe tata

cu toate buzele deodată,

Pe ochii închiși, pe fruntea asudată de spaimă și fugă, pe părul lui roșu și chiar pe nasul mucios,

Nimeni nu mai hulea pe nicio limbă, era o liniște cum nu mai fusese de aproape cinci ani,

Plânsul copilului și râsul bețivului se sărutau în mijlocul uliței,

ca un kalașnicov cu o praștie.

 

La urmă, rusnacul se duse în treaba lui, iar spoitorii îl duseră acasă pe tata,

la beciul de lemn în care surorile boceau îmbrățișate gândind la ce îi vor spune bunicii când vine de la Regie.

Nimic nu i-au zis, fiindcă nu știau ce,

 cine pricepe războiul în timp ce-l trăiește?

Doar tata-eroul credea că în ziua aceea a înțeles cum e cu târâișul omului prin istorie

 

–                                     Sau, cel puțin, asa se lăuda mai târziu

Giulești II. Nucul

 

 

 

 

 

 

Foto: Antonio Cioarek

 

Uite, frate, că nu-l dovediră, nici ai lor, nici ai noştri

Sau poate că nici nu era o miză, doar mie îmi place să cred că le-a rezistat.

 

Ce-i drept, pe atunci era idolul uliţei.

 

Ne dădeam uţa în el,

Îi rupeam frunzele şi ne frecam cu ele pe degete, ca să mirosim voluptos, a iod.

 

Maică-mea îşi amintea cum legănase păpuşi de cârpă la umbra lui.

„Păpuşi tâmpite!”, replicam io savantă

Şi o strângeam la piept pe Camelia mea de plastic, cea cu ochii albaştri veşnic deschişi, de la Arădeanca,

Între timp, îmi ştergeam zeloasă degetele maro pe rochia  nou tricotată de tanti… cum o chema?

Ce mai contează, oricum la faza asta maică-mea se enerva îngrozitor.

 

Şcoala veche i se pitise cu totul în spate.

Nouă ne plăcea să credem că tocmai fusese frecată cu untură şi tot speram ca vreun câine să-i dea târcoale, pentru că avea gardul de zid şi geamuri mânjite de vrăbii,

dar n-ai să vezi.

 

O castelană părea şcoala veche printre casele de chirpici,

Iar el, un cavaler printre duzi.

Duzii ăia jegoşi, de-şi împroşcau progenitura în şanţ, în curtea şcolii, în capetele noastre.

Noi le-o striveam sub papuci, pătrunşi de conştiinţa fiinţei superioare.

 

Nu-mi amintesc să-l fi văzut rodind vreodată, adică nu-mi amintesc să-l fi cules cineva,

da’ aici e altă poveste.

 

 

Cine n-a ascultat blesteme în Giuleşti, când cu demolarea, e cel mai probabil un zero barat la teologie.

Eu le-am ascultat, am crescut cu ele, iar asta, nu ştiu cum, m-a ajutat să uit.

Uitasem:

–          umbrele lui în curtea şcolii şi umbra şcolii peste casele de chirpici

–          mirosul de iod şi mirosul de apă clocită

–          sângele dudelor strivite în căldura amiezii

–          mirarea liliacului înflorit, nefurat de nimeni

–          sârma de rufe scârţâind a jale în vânt

–          coteţul despuiat din care Băiatu’ fugise, gonit de orizontul cel nou sau poate de alt instinct, mai câinesc – căci nu puţine babe şi-au dat atunci tributul teologiei, cu ultimul blestem agăţat de buzele vinete

 

Uitasem chiar şi vuietul, vuietul morţilor scufundaţi în Lacul Morii fără lumânare

 

(Ba, cred că pe ăla nu l-a uitat nimeni, l-am mai înecat o dată în noi şi l-am scos în lume,

imnul secret al resemnărilor noastre închise de-acum în cutii de beton)

 

Giuleştiul chirpiciului n-a apucat să mănânce în viaţa lui vreo madlenă,

Giuleştiul de blocuri n-aude vuietul morţilor, nu simte ochii de zombi în ceafă,

Cine mănâncă madlene-n Giuleşti e un luzăr.

 

Acum, să nu crezi că deja presimţeam, la marginea Lacului Morii, aşteptând rânjitoare, madlena mea, luzăreala mea,

adică pe el. Nu, frate, fii serios cu teoriile astea paranormale!

 

E drept, istoria e un gard cocârjat prin care iscodim ca orbeţii,

cu degetele, cu umbra,

Asta am înţeles abia când l-am văzut cum stătea fix în mijlocul drumului şi strica un loc de parcare între blocuri, iar în spatele lui încă se mai pitea ea, şcoala.

Era la fel de sigur pe el, iar ea, la fel de mânjită de vrăbii.

 

Io n-am putut decât să-l arăt cu degetul: “Uite-l, e nucu’!”

La ce bun să fi zis altceva şi mai ales cui,

din toată armata blestemelor risipite, doar eu mai ştiam că duzii muriră ca proştii, da’ pe el nu l-au dovedit.

 

Asta, mă rog, în cazul în care-ar fi fost o miză.

Giulești I. Răsăritul

Giulești 7 a.m.

Foto: Antonio Cioarek

 

 

 

În Giulești, soarele nu răsare niciodată singur,

În orice caz, nu răsare așa, de capul lui,

În zona triajului, spre exemplu, dreptul la răsărit a fost reglementat cam acum șapteș’cinci de ani (ca mîine suta), mai precis, atunci când primul ceferist a călcat pe bec și s-a întors acasă pilit, dar prea devreme,

iar nevastă-sa – care lucra la Regie – a crezut că e deja timpul și a lepădat în curtea din spate, înainte să plece la muncă

Nu că atunci lepădatul ar fi fost o problemă mai mare decât acum, dar nu se face să lepezi așa, la colțul casei, pe întuneric

Așa că de atunci babele cartierului au stabilit răsăritul cam la vremea la care femeile ceferiștilor lepădau în curtea din spate, după scatoalcele conjugale.

Mai era câte una, fată de țară, care făta câte zece, ca pocăitele

Babele se cruceau,

„Astea, maică, veneticele…”

Dar lăsau vorba neterminată, căci viitorilor mucoși, zdrențăroși, viitorilor copii de prăvălie trebuia să le tai, totuși, buricul, să-i îmbăiezi măcar o dată în viață,

Soarele încălzea pentru ei apa de baie și pereții de chirpici, era un fel de moașă, cum ar veni

Când mai creşteau, le desena modele de bronz prin găurile izmenelor, ca o bunică grijulie,

Le întărea chiftelele de pământ cu care dădeau în geam la babe,

Le încălzea vînătăile de la degete când izbeau prea cu sârg în mingea de câlți,

Le usca mucii și, din când în când, lacrimile.

 

Târziu, mult mai târziu – cam după încă vreo zece povești pe care urmează să vi le spun – au venit rușii

Și i-au prefăcut pe băieții de prăvălie în baștanii cartierului.

Tot rupți în fund, bețivi și caftitori – căci așa pomeniseră, iar omul trebuie să țină la datina lui –

 dar cel puțin eliberați din ucenicie,

Nevestele ceferiștilor și-o furau la fel, plecau dimineața tot la Regie,

Acum însă le trezea imnul la difuzor, iar după scatoalcele conjugale lepădau ca doamnele, la maternitate,

Cât despre ceferiști, eheee, ceferiștii deveniseră dictatori fără s-o știe.

 

Noroc cu babele, că lor nici rușii nu le-au mai putut schimba orizontul,

Altfel, soarele ar fi putut să fie, doamne ferește!, eliberat și să răsară până în ziua de azi de capul lui,

 

Ceea ce în niciun caz nu se întâmplă în Giulești.

Proiectul Giulești

Patriot de Giulești

Foto: Antonio Cioarek

Acum ceva vreme mi-am cunoscut pe Facebook un vecin. Nu că as fi o introvertită, dar se pare că asta e, realmente, condiția omului postmodern: să-și întâlnească vecinii pe Facebook. Când vom ajunge să ținem și ședințe de bloc pe Skype, pesemne că vom fi atins chiar post-postmodernitatea.

Pe scurt, întâlnirea aceasta a fost hotărâtoare pentru ceea ce mi-am propus să fac acum. Mai întâi, pentru că Antonio Cioarek, fotograf de profesie, a avut ideea pasionantă a unui proiect pe care l-a numit Giulești Mon Amour 365. O colecție de 365 de fotografii din Giulești, câte una pentru fiecare zi a anului. Și asta m-a suprins cumva, pentru că și eu trec în fiecare zi a anului prin același peisaj, dar nu m-am gândit niciodată – sau, cel puțin, nu foarte serios – la potențialul lui expresiv. Apoi, pentru că, din modul în care ne-am regăsit – adică pe Facebook – mi-am dat seama ca lumea știută de mine din poveștile a trei generații de giuleșteni, Giuleștiul meu interior, cum ar veni, s-ar putea să-și trăiască ultimele clipe. Deja, Giuleștiul de azi nu mai seamănă cu Giuleștiul copilăriei mele, iar Giuleștiul copilăriei mele nu mai păstra decât foarte puțin din Giuleștiul fabulos (adică, plin de fabule) al părinților și bunicilor mei. Așa că m-am hotărât să fac și eu ceva, cu armele mele, întru viețuirea acelor straturi succesive de Giulești pe care le port în memorie. M-am hotărât să încerc o epopee neconvențională a Giuleștiului în 24 de tablouri, câte unul pentru fiecare oră a zilei. Dacă voi reuși, încă nu știu, doar îndrăznesc să sper. Dacă va conta și pentru altcineva în afară de mine, nu-mi pasă. Dacă, la capătul acestei încercări, Giuleștiul mitic – acela care, pentru cunoscători,  a mai rămas doar o stare de spirit – se va fi regăsit integrat, măcar puțin, în Giuleștiul postcomunismului / postmodernității noastre, voi considera că mi-am îndeplinit o datorie, nu doar personală, ci și, cumva, profesională 🙂

Și încă ceva: cu excepția episoadelor „de tranziție”, fiecare poveste pleacă de la relatări și personaje „adevărate”. Adică, așa cum mi-au fost povestite la vremea lor.

Sufletul ca un câmp de luptă sau ce caut eu în moartea mea

Până pe la 20 de ani, eram sigură că sunt atee și că nu e nimic anormal în asta. Singurul meu contact mai serios cu biserica se reducea la împărtășania rituală de Paști, când, gătiți nevoie mare și agățați de mâna mamelor personale, toți copiii din cartier se aliniau la o coadă interminabilă ca să primească o gură de vin de la un preot morocănos, supărat că nu știm să recităm pe de rost Tatăl Nostru. Nici nu-mi plăcea (detestam încă de pe atunci gustul vinului), dar nici nu-mi displăcea (iubeam încă de pe atunci hăinuțele noi). În restul timpului, îl compătimeam sincer pe tata, singurul dintre cunoscuții mei care apucase la școală, mai întâi religia obligatorie, apoi marxismul obligatoriu. N-aveam niciun motiv să nu-l cred când îmi mărturisea că ambele experiențe au fost la fel de traumatice. Unii dintre cunoscuții mei se îngropau la modul „clasic”, adică cu parastas, colivă și cântări pe nas. Alții – destui – erau incinerați fără ca asta să producă cine știe ce rumoare printre cei care îi însoțeau pe ultimul drum. La urma urmei, fiecare era stăpân pe propria eternitate. Tot tata, într-un acces de teologie ad-hoc, mi-a zis odată că, dacă Dumnezeu există, el n-are în mod cert nevoie de popi ca să se manifeste în viața (și în moartea) oamenilor.
Pot situa destul de exact momentul când sufletul meu a ieșit din copilăria atee și a nimerit direct în mijlocul luptelor pentru cucerirea lui întru eternitate. S-a întâmplat la începutul anilor ’90, în primii ani de facultate. Prietena mea cea mai bună suferise o criză mistică, drept pentru care umbla doar îmbrobodită, stătea mai mult pe la biserică decât pe la cursuri și visa să se călugărească. Își făcuse niște cunoștințe ascoriste, la fel de îmbrobodite ca și ea, care însă, în marea lor majoritate, nu voiau să se călugărească, ci să pună mâna pe vreun student de la Teologie. Din mimetism – și, îmi place să cred, din acea fidelitate a prieteniei pe care nu o au decât oamenii foarte tineri – am încercat să mă țin după ea. Nu eram chiar cea mai bună discipolă, dar mă străduiam cu toată convingerea. Mă simțeam profund vinovată pentru că îmi venea adeseori să râd de ceea ce descopeream. Ca atare, făceam eforturi disperate să-mi depășesc handicapul, ba chiar dezvoltasem un fel de voluptate a penitenței. Nu mi-a picat cu tronc niciun băiat de la Teologie, iar asta cred că a cântărit fatal în ratarea primei și ultimei mele curse spre mântuirea cu patalama. Totul a luat sfârșit, în mod tragicomic, odată cu unicul acatist pe care l-am dat la cea mai faimoasă icoană a Sfântului Mina, în mare vogă pe atunci în București. Auzisem că Sfântul Mina ar fi trebuit să le împlinească rugile femeilor care doreau să se mărite. Subiectul nu mă preocupa în acel moment. Aveam însă o mare dilemă: mi se părea că e cam indecent să îi ceri lui Dumnezeu lucruri mărunte, dar și că e indecent să îți scrii dorințele cele mai intime pe o bucățică de hârtie ca să îți fie citite cu glas cântat de către un necunoscut, în fața unei gloate de necunoscuți. În fine, m-am tot frământat eu ce sa îi cer lui Dumnezeu și, pentru că în perioada aceea eu și prietena mea încercam din răsputeri să învățăm ebraica, dar nu găseam niciun curs ca lumea pe la facultățile bucureștene, am scris caligrafic pe hârtiuță: „Doamne, ajută-mă să învăț ebraica împreună cu G.!” În biserica din centrul vechi era lume puhoi, mai ales marțea, zi de acatiste. Eu o secondam eroic pe G., dar nu chiar în primele rânduri, unde ea și ascoristele aveau locuri rezervate, ci undeva mai spre ieșire. După slujbă (varianta lungă), a început șirul acatistelor cântate pe nas, poliloghia roabelor lui Dumnezeu care își doreau numai de bine, lor și părții masculine din lumea întreagă. Așteptam momentul când va ajunge și la mine, cu oarecari temeri că aș fi putut fi cenzurată. Dar nu, preotul era un om integru se pare, nu accepta să sară niciun acatist, nici măcar pe cele nepotrivite. N-am să-i uit niciodată figura copleșită de ridicol când s-a auzit pe sine cântând pe nas: „ajut-o pe roaba Ta, Alinaaa, pentru ca să învețe ebraicaaa împreună cu G.” Și nici liniștea de hulubariu consternat care s-a așternut peste enoriașele (încă) celibatare. Am zbughit-o afară, nu pentru că mă copleșise rușinea, ci pentru că mă umflase un râs homeric, sănătos și impetinent.
După acest incident, am decis să-mi tranșez problemele existențiale în mod rațional: nu sunt sigură că Dumnezeu există, dar voi continua să mă port ca și când el există și vrea de la mine să tind spre a fi mai bună. Pentru asta, nu-mi trebuie mântuire instituționalizată. Mult mai târziu mi-am dat seama că, pe când năzuința mea spre o astfel de mântuire se frângea fără glorie, lupta instituționalizată pentru suflete abia începuse. Cred că primul șoc de după ratarea crizei mistice l-am avut când cu polemica în jurul prezenței icoanelor în școli. Adică buclasem bucla de la marximul obligatoriu din nou la religia obligatorie? Adică oricine amintește despre o posibilă – și dezirabilă – cale de mijloc devine fără drept de apel un suflet stigmatizat? Al doilea șoc, cu mult mai mare decât primul, a fost cel al chetei pentru Catedrala Neamului, legată indestructibil în mintea mea păcătoasă cu povestea unui preot de țară care se lupta de unul singur, mizând exclusiv pe mila lui Dumnezeu, ca să întrețină un orfelinat. Dreptul acelor copii la o viață decentă n-a părut să primeze aici, pe pământ, asupra dreptului la vanitate deșartă al înaltei autorități bisericești, sau asupra dreptului la voturi al politicienilor populiști, sau asupra dreptului la tembelizare al comunității de suflete rătăcitoare care nu trebuie în niciun caz scăpate din mâna călăuzelor spre rai. În fine, al treilea șoc l-am suferit de curând, legat de chestiunea incinerării. Nu l-am simpatizat pe Sergiu Nicolaescu, dar i-am fost recunoscătoare că și-a refuzat o funeraliadă cu iz de parastas național, pe tipicul celei oferite urbi et orbi la moartea lui Adrian Păunescu. Iarăși am picat mesa cu inapetența mea pentru teologie, căci nu mi-am pus nicio clipă problema că lipsa slujbei de înmormântare ar putea realmente să dăuneze unui suflet deja eliberat de micimile lumești. Acum câteva zile, însă, o amică mi-a povestit că mama ei stă să moară și că își dorește să fie incinerată. Amica și fiica ei – două doamne nu foarte credincioase, dar nici atee, adică încă mântuibile în regim instituționalizat – au dorit să-i facă măcar o slujbă de maslu, acea rugăciune care se citește la căpătâiul bolnavilor spre însănătoșire. Căci, se spune, creștinul nu are dreptul să-și piardă speranța până în ultimul moment. N-ai să vezi! Se pare că, mai nou, BOR refuză orice fel de asistență religioasă pe timpul vieții persoanelor care decid ca, după moarte, să fie incinerate. Abia-abia, într-un târziu, cele două au găsit un preot mai marginal care a acceptat să citească pe furiș – și contra cost – o rugăciune la căpătâiul muribundei. La plecare, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ a ținut să le atragă atenția că, dacă îi îndeplinesc bătrânei ultima dorință, vor fi și ele excluse din cercul sufletelor mântuibile, pierzându-și astfel, iremediabil, dreptul la asistență religioasă și, implicit, la un loc în rai.
Mărturisesc că am trăit indignată pe ortodoxie vreo două zile, până când mi-a fost dat să aflu întâmplător că, undeva în Statele Unite, există o sectă a mormonilor care adună acte de stare civilă ale morților mai vechi și mai noi ca să îi boteze post-mortem în religia respectivă. Deodată, m-am relaxat. Am înțeles că sufletul omului e un perpetuu câmp de luptă, în moarte ca și în timpul vieții și că, din această dilemă, omul muritor nu poate ieși. Nici măcar nu merită să încerce, e pur și simplu dinainte condamnat. Am mai înțeles că sunt, tot fără putință de scăpare, fiica tatălui meu, pentru că cred – în răspărul necredinței mele – în posibilitatea existenței unui Dumnezeu cu totul altfel decât ni-l imaginăm noi. Un Dumnezeu care nu are nevoie de popi, catedrale și fum de tămâie – ba, nici măcar de botez ante ori postmortem – ca să se manifeste în viața (și în moartea) noastră. Și am mai înțeles că singura armă de apărare pe care acest Dumnezeu i-a dat-o sufletului meu, în lupta contra zădărniciei belicoase, e râsul. Un râs homeric, sănătos și impenitent. Un râs cât o declarație a dreptului de a fi eu însămi, așa cum, dacă există, chiar Dumnezeu trebuie să mă fi lăsat.

„Poveşti din Bucureşti” – o aventură cu arhivişti, istorici şi nu numai…

Ca să poţi contempla un oraş în toată misterioasa lui ambiguitate, n-ai decât vreo două şanse: fie să-l priveşti cu ochiul virgin al noului venit, fie să ţi-l povestească cineva. Cei mai mulţi bucureşteni de vârsta mea s-au născut într-un oraş în care încă mai existau grădinile cu dalii şi ferestrele cu perdele croşetate, glodul mahalalei interbelice şi muzicile ţigăneşti tradiționale, mirosul de oţet al murăturilor de toamnă, nunţile cu bairam în plină stradă. Au crescut însă într-un oraş de betoane, s-au jucat prin gropile fundaţiilor de blocuri etern neterminate, au şterpelit castane şi muşeţel din curţile abandonate ale unor case în curs de demolare, fără să se sinchisească prea mult de poveştile de viaţă din spatele zidurilor ştirbe. Cei mai mulţi eram convinşi – şi poate încă mai suntem – că acesta e mersul inexorabil al progresului urban. Cei mai mulţi nici nu ne mai putem imagina viaţa fără goana matinală spre staţia de metrou, fără blocajele în trafic, fără asfaltul etern găurit al şoselelor depășite de situație, fără sclipiciul de prost gust al reclamelor pe pereţii blocurilor de prin centru sau de prin noile mahalale. Cei mai mulţi nu prea iubim – sau nu recunoaştem că iubim – acest oraş murdar şi eteroclit. Visăm la capitalele europene cu care el nu are încă nicio şansă să se compare, urcăm în fiecare zi câte un număr zdravăn de etaje, înjurăm liftul cînd se strică, înjurăm administratorul sau pe băbuţa de la parter, oameni care petrec prea mult timp la fereastră şi aparent singurele fiinţe contemplative pe care le cunoaştem. E purgatoriul nostru cotidian, în formă de cutie de chibrituri, un univers ce pare să nu mai aibă demult nimic misterios. Din când în când, mai ales în serile de vară, ne scufundăm în hărmălaia de bon ton a localurilor din Centrul Vechi, căutând ceva, nu prea ştim ce.

Împreună cu colegii de la Arhivele Bucureştiului (pentru puţinii cunoscători, cele de pe Calea Văcăreşti) am experimentat însă şi o altă realitate. Una în care câteva zeci de pasionaţi – cei mai mulţi de o anumită vârstă, dar şi destui tineri, chiar foarte tineri – vin zi de zi la sala noastră de studiu pentru a cerceta, înţelege, iar mai apoi repovesti saga Bucureştiului, aşa cum ochii noştri au uitat să îl vadă.

Ideea acestui ciclu de conferinţe s-a născut din dorinţa noastră de a-i ajuta şi de a ne ajuta. Pentru ei, cei care ştiu şi vor să povestească, ar putea fi un loc în care poveştile lor să-şi poată găsi ascultătorii. Pentru noi, cei ale căror priviri citadine şi-au pierdut de mult virginitatea, ar putea fi o cale de a ne regăsi în Bucureştiul parţial uitat, parţial scufundat în amintirile copilăriei noastre: oraşul misterios, romantic, cosmopolit, uneori tandru, alteori foarte crud, colcăind de „romanţuri” căldicele, de pasiuni devastatoare, cu aerul greu deopotrivă de la parfumul de roze şi de la oţetul pentru murături, oraşul dispărut peste care pasul nostru de locatari la bloc trece necruţător fără să-i bănuiască existenţa fantomatică.

Ar putea fi…

În încercarea de a-l face să fie, am găsit un complice avizat în proprietarul unuia dintre locurile mitice – ba chiar mitíce 🙂 – ale memoriei bucureștene: Caru’ cu Bere. Unde s-ar putea împărtăși mai bine poveștile Bucureștilor decât în locul care le-a văzut, pe nu puține dintre ele, născându-se, evoluând (ca orice istorie care se respectă) în spirala amețitoare a vieții citadine, apoi căzând în uitare doar pentru a fi înlocuite de altele și de altele, și de altele…

În cea mai recentă carte a sa, invitatul de onoare al acestei prime conferințe din ceea ce sperăm să devină un ciclu lunar, profesorul Andrei Pippidi, scria despre București că ar avea „o frumusețe sfâșietoare, ca a oamenilor pe care i-ai iubit când nu mai au decât puține zile de trăit”. Dacă într-adevăr așa stau lucrurile, atunci cu atât mai mult Bucureștiul are nevoie de exercițiul nostru de memorie.

P.S.: It really happened and everybody seemed to enjoy it. See you next time!

La Peleș, după Klimt

Ca multor altora (presupun 🙂 ), mi se întâmplă și mie să am o serie de damblale, mai mult sau mai puțin costisitoare. Una dintre ele – probabil cea mai nevinovată – este aceea că, pe unde prind o expoziție mai acătări, nu-mi găsesc liniștea până nu o vizitez. Cât pricep, pricep, cât nu, Dumnezeu cu mila. Așa se face că, în dimineața în care negresa Soraya devenea mama eroină a nu mai puțin de cinci mieunători, am părăsit-o în plină acțiune, ca o bunică denaturată ce mă aflu, ca să dau fuga la Sinaia. Voiam să văd expoziția Klimt de la Peleș, cu riscul chiar de a rămâne blocată undeva în traficul infernal, de week-end.

Expoziția a avut parte de destulă publicitate, cu opinii favorabile din multe părți, așa că, dacă ar fi fost doar ca să multiplic corul lăudătorilor, pesemne nici nu m-aș mai fi ostenit să scriu aici. Ei bine, nu asta intenționez să fac. Chiar dacă lucrurile au mers mai degrabă bine pentru mine – în sensul că am prins o zi cu soare, traficul de vineri dimineața era fluid, iar cafeneaua de la Peleș e un loc absolut fermecător, unde găsești niște prăjituri admirabile – expoziția în sine a fost mai degrabă o dezamăgire. De fapt, nici măcar „mai degrabă”, ci pur și simplu o dezamăgire. Un iz de românitate (în sensul negativ al cuvântului) într-o atmosferă curat nemțească, cam ca fumul de mititei la Oktoberfest-ul bucureștean.

Mai întâi și întâi, nu mică ne-a fost surpriza când, urmând noi conștiincios marcajele către intrarea – cam lăturalnică – la mult trâmbițata expoziție, am nimerit peste o ușă încuiată. Nu ne-am explicat prea bine de ce era încuiată, dar fiindcă veniserăm tocmai de la București special ca să vedem operele cu care frații Klimt ilustrară Peleșul, nu aveam de gând să ne lăsăm intimidați așa ușor. Am sunat la ușa încuiată, mai întâi timid. Am așteptat vreo câteva minute fără să ne deschidă nimeni. Am crezut că am greșit intrarea, așa că am mai făcut un ocol al castelului, în căutarea ușii corecte. Doamna de la magazinul de suveniruri ne-a asigurat însă că nu greșiserăm, intrarea la expoziție era chiar acolo unde se afla ușa încuiată. Am revenit. Între timp se mai adunaseră vreo zece vizitatori, majoritatea străini. Au sunat și ei, am sunat și noi, în cele din urmă ne-am proptit cu toții în sonerie și n-am mai slăbit-o până când o doamnă în uniformă de bodyguard, din spatele căreia se ițeau încă vreo două persoane, tot în uniformă de bodyguard, a catadicsit să ne deschidă. Am intrat, dar nu chiar toți odată (între timp, numărul doritorilor deja se dublase, așa că jumătate din efectivele proptite în sonerie au trebuit să-și amâne așteptările pentru următoare rundă de sunat). Ușa a fost încuiată la loc în urma noastră, de parcă cei rămași la poartă erau bănuiți că fac parte din triburile mongole și că ne vor ocupa prin forță pe noi, cei pătrunși în sfârșit în castel. Între timp, ușa mare, cea prin care pătrundeau vizitatorii pentru turul uzual, era totuși larg deschisă. Oricum, la drept vorbind, cei de afară arătau mai degrabă a oameni pașnici și zâmbitori, fericiți că se pot bucura de o zi însorită în parcul Peleșului. Nu știu dacă ar mai fi fost la fel de zâmbitori într-o zi friguroasă, dar asta, la urma urmei, nu e treaba mea, ci a bodygărzilor cu pricina.

Am pătruns așadar cu greu în mult lăudata expoziție și, dintr-o privire, am înțeles de ce jumătate dintre noi fuseseră lăsați  (ne)politicos pe afară. E un spațiu mic, poate cu aer intim pentru cine caută intimitatea, dar totuși prea mic pentru un subiect atât de mare. Trei cămăruțe – de fapt, cotloane – ale castelului în care sunt însăilate, într-o expunere școlăresc-superficială operele pe care regele Carol I le-a comandat Kunstlerkompanie, atelierul de pictură în care Gustav Klimt și fratele lui Ernst și-au început ucenicia artistică.

Ceea ce se expune este, fără îndoială interesant. Pentru cunoscătorii operei lui Klimt, pentru că le permite să înțeleagă o primă etapă din evoluția artistului. Pentru noi, prostimea, pentru că – vorba unui post tv – ne gândim că, după ce a pictat Peleșul, Gustav a ajuns celebru, iar tablourile lui se vând acum cu o căruță de bani. În fine, fiecare după posibilități are câte ceva de văzut în mica expoziție. Păcat doar că aceia care au conceput-o – și care au avut din start o misiune destul de ingrată, dat fiind că singurele opere care nu sunt copii ale altor opere sunt frescele din sala de teatru și de pe plafonul scării de onoare a palatului, așadar imposibil de expus ca atare  în original – au recurs la o modalitate școlărească de expunere: ditamai textele didactice imprimate cu scris mare și afișate așa, sub plastic, la intrarea în fiecare din cele trei săli (m-am uitat în jur; prea puțini vizitatori se osteneau să le citească, luptând cu plictiseala, restul au preferat să le neglijeze magistral), etichete ca de caiet de școală lângă fiecare piesă expusă, fără contextualizare, fără niciun „lipici” pentru profani, fără ca măcar să se explice undeva că picturile originale din cele două spații ale castelului au fost imprimate pe pânză pentru a putea fi expuse, deoarece originalele erau, firește, de nedesprins de pe pereți. Probabil cei mai mulți au plecat de acolo fără să înțeleagă mare lucru din ceea ce au văzut. Nici măcar că, dacă vor să vadă și originalele, pot merge la intrarea din față și, contra unui preț mai piperat, să viziteze castelul.

Pe scurt, expoziția n-are niciun zvâc, niciun „vino-ncoa”, nicio viziune muzeografică sau cum s-o numi. Una peste alta, sunatul la ușă până îți deschide careva durează ceva mai mult decât vizita propriu-zisă. Noroc cu catalogul destul de ieftin și frumos imprimat pe care, de altfel, dacă îl cumperi, nici nu mai ai de ce să treci pe la expoziție. Și cu prețul de intrare (6 lei!) care nu te motivează neapărat să faci fasoane fiindcă ești ținut la ușă.

În rest, a fost simpatic. Dacă mai prindeți vreo zi cu soare în toamna asta, merită să dați o fugă până la Sinaia, să mâncați o prăjitură pe terasa cu vedere la castel, să vizitați castelul (în caz că nu ați făcut-o până acum), apoi să cumpărați catalogul expoziției Klimt & Kunstlerkompanie, să vă așezați pe o bancă în parc și să-l răsfoiți în tihnă. La întoarcere, nu uitați să publicați pe undeva o cronică entuziastă a expoziției, pentru uzul snobilor profesioniști.

Bildungsroman

Pentru că a înregistrat ceva opinii favorabile în Rețeaua Literară, îmi transcriu și aici ultima găselniță auctorială, scrisă și  – iaca! – împărtășită cu mândrie (aproape) patriotică. Orice asemănare cu eventuala multitudine a personajelor din realitate e, desigur, aleatorie și complet accidentală 🙂

Mesia se născuse într-un sat din Moldova,

N-a fost despicare de ape, nici cutremur în munți,

A fost doar geamătul resemnat al unei țărănci sub nucul din spatele casei,

Mesia s-a întrupat din geamătul ăsta așa cum alții se întrupară din spumele mării

Sau din vorbele duhului ,

Și crescu Mesia, dar numai pe dinăuntru,

Ca miezul în nucă,

Alintat de coajă,

Scârbit de lemnul ei,

Și nicio rătăcire nu-i fu străină,

Spre exemplu, rătăcirea caprelor la păscut

–        Asta se întâmpla mai ales în faptul serii –

Mesia citea ce citea, visa puțin la cum o să crape coaja de nucă în care aproape că devenise bărbat,

Apoi somnul îl păcălea încă o dată și încă o dată,

Ca o femeie perfidă.

Așa ajunse Mesia să urască femeile.

Țăranca de mumă-sa renunțase de mult să-l mai bată,

Dădea de dușcă un gât de rachiu

Și gemea resemnată.

Mesia însuși nu practica resemnarea,

Își urma turma pe ulițe, neștiutor că în satele din Moldova toate ulițele duc la o discotecă.

Într-o seară, pe când behăia ca un țap (dar din alte motive), Mesia întâlni ielele la poarta discotecii,

Ielele sclipeau din toate încheieturile

Și îl strigau: “Mesia, vino să dănțuiești cu noi!”

Mesia scuipă spre iele a doamne ferește și se miră că descântecul are efect când ele se rispiră.

Rămase în drum să mediteze la puterile sufletului curat.

Mai târziu, în poarta discotecii apărură niște barbați,

îl înșfăcară pe Mesia de după ceafă și îi făcură ce fac toți bărbații când vor să impresioneze ielele.

Așa ajunse Mesia să urască bărbații care iubesc femeile.

Copiii satului nu erau nici mai buni, nici mai răi decât alții,

Ei nu știau că Mesia nu e de-al lor și-l tăvăleau toată ziua prin praful uliței,

Iar câinii satului – care iubeau copiii – fugeau întotdeauna în direcția copiilor,

Adică după Mesia.

Așa ajunse Mesia să urască copiii și câinii care iubesc copiii.

Încet-încet a înțeles că toată viața va rămâne doar un păstor de capre,

De aceea, când era întrebat ce vrea să fie când va fi mare,

Răspundea simplu: profet,

I se spunea că nu există școală pentru profeți, iar el răspundea tot simplu:

“Ulița satului e cea mai bună școală pentru profeți”

Și bătea ulițele cu pas măsurat, profetic.

Când coaja de nucă crăpă în sfârșit, pârâind ca o coadă de bici pe spinare,

Mesia simți un fior între coaste,

Știu că era vremea lui.

Acum, nu era o vreme chiar catifelată, nu aburea în ceașca istoriei cu reflexe aromitoare,  dar de aburit, tot aburea câte ceva.

Mesia descoperi că lumea era plină de femei,

Și de barbați care iubeau femeile,

Și de copii,

Și de câini care iubeau copiii,

Adică de tot ce ura el mai mult pe lumea aceasta.

Hotărî să se lase purtat de spiritul vremii, adică să-i aburească.

La scara istoriei, o viață e mai nimic.

Mesia era acum profet cu acte în regulă, fondase chiar un sindicat al profeților,

Atâta doar că profeții sunt niște ființe neliniștite,

Se mai caftesc între ei,

Se mai ponegresc,

Se mai demască,

Căci lumea e o coajă de nucă prea strâmtă pentru armatele aburinde ale profeților.

Mesia își făcea meseria fără fasoane.

Avea școala uliței.

Profețea și lovea,

Era mereu în calea pumnului aburitor,

Aburul îl ferea de pumnul împins cu ură frățească,

Virtutea văicărelii nu o confunda cu virtutea, dar știa să le folosească pe amândouă,

Pe prima chiar mai bine decât pe cealaltă.

Când se întâmplă era deja aproape de pensie.

Un pumn dăruit cu ură frățească, o clipă de neatenție,

Adevărații profeți se recunosc între ei.

Mesia simți cum aburul istoriei tocmai se risipise într-o ploaie de stele verzi,

Pricepu că pumnul acela ura femeile chiar mai mult decât el, ura copiii așa cum el nu reușise niciodată să îi urască, ura bărbații, fie că iubeau femeile, fie că nu, iar câinii iubitori de copii nu mai erau de mult o miză.

Știu că lasă lumea pe mâini bune și că vremea lui a trecut.

Ulița satului mai e supărată și azi că singurul ei profet nu a primit nobelul pentru pace,

deși a fost propus de mai multe ori,

Odată chiar de un grup de bărbați care încă iubeau femeile,

la drept vorbind, cam fără speranță.